Al doisprezecelea ceas

Au fost ani în care nu mi-ar fi ajuns douăsprezece miezuri de noapte să-mi spun toate dorințele sub vâsc. Ani bogați în vise și dorințe, care s-au dovedit mai apoi săraci în realizări și împliniri.
Au fost treceri peste praguri de ani noi, proaspeți, în care am rămas ultima, cu cupa de șampanie răsuflată în mâini, recitând aceleași dorințe de cu un an înainte, pe care aveam să le mai spun încă ani și ani la rând, până să-mi dau seama că n-aveau să se împlinească niciodată, că nicio tradiție, nicio superstiție din lume nu va împiedica trăsura să se transforme în dovleac, odată cu ultima bătaie de ceas.
Au fost ani mulți, care au trecut atât de repede încât n-au lăsat în urma lor nici fir de praf, nici grăunte de colb. Iar alții, care s-au târât în ritm de melc, în urma cărora, atunci când s-au terminat, am răsuflat ușurată.
Dar, dacă stau strâmb și mă gândesc drept, n-au fost doi care să fi semănat unul cu altul. Și niciunul, luat de la un capăt la celalalt, 365 de zile numărate, bătute pe muche, n-au adus ce-a adus câteodată un ceas bun. Sau unul rău.
Ne punem prea multe mari speranțe în anii noi, ca în apa neîncepută din basme, cea care teoretic ar trebui să ne vindece de toate suferințele. Și dacă în cazul apei vii trezirea se face din morți, anul nou ar trebui să ne scoale din apatie, din rutină, din blazare, din amorțire.
“Am să fac și am să dreg…”, zici amețit de șampanie și năuc de petarde. “N-am să mai las să…” Și, “de azi înainte…” Știi că hainele de sărbătoare, sclipiciul, bărbatul care a consimțit să-ți stea alături îmbrăcat în costumul cel mai bun, cu cămașa călcată la dungă și cravata asortată cu cureaua de la pantaloni, sau femeia elegantă, impecabil dichisita numai și numai pentru tine sunt cea mai buna garanție că tot ce îți propui se va întâmpla.
Numai că în lumina crudă a primei zile de ianuarie se prăbușește totul ca un edificiu prost clădit și zorii aceleiași existențe, în care habar n-ai cum te-ai înțepenit și când, se ivesc implacabil la orizont.
Oricât ți-ai dori, nu se întâmplă minuni în noaptea de Revelion. Nici dacă înghiți în ritm de mitralieră 12 boabe de struguri, nici dacă mănânci numai pește oceanic, nici dacă te îmbraci în roșu,nici dacă îți arunci pe fereastră toate vechiturile.
E doar o noapte ca oricare alta, deloc mai bună sau mai rea să ți-o iei drept reper ca să începi să faci o schimbare în viața ta. Sau chiar mai multe.
Eu m-am gândit atât de bine și atât de mult, încât am ratat miezul, începutul și m-am trezit pe 2 ianuarie 2012, că habar n-am ce să îmi doresc, ceva suficient de neînsemnat încât să se poată îndeplini fără emoții ori mari probleme și suficient de neimportant, încât să nu sufăr prea tare dacă nu se va realiza.
Fiindcă dorințelor celor mari, cele despre care știu că nu se vor împlini din senin, aleator, 6 din 49, cele pentru care sunt conștientă că mai trebuie să pun osul la muncă, la treabă ca să le văd materializate, nu vreau să le dau termene, nici să le leg de vreo zi anume.
Cum s-ar spune, nu destinația e cea importantă, ci drumul.
Cred că după ani la rând în care mi-am dorit să îmi aducă ceasul al doisprezecelea fel de fel de lucruri, de minuni, de întâmplări, de oameni, de de toate, am ajuns în sfârșit la înțelepciunea de a-mi mai dori să fie și la fel, să apuc să mă mai bucur și de ce am, fără să mai tânjesc absurd, nerealist după ce n-am și poate că n-am să am niciodată. Fără ca asta să însemne că n-am meritat ori că n-am fost suficient de bună, ci doar că nu mi s-ar fi potrivit, oricum.
Așa cum nu mi se potrivesc nici sclipiciurile, nici festivismul, nici entuziasmul exagerat și încrederea absolută, nici începuturile rămase neterminate, nici viețile trăite într-un continuu vîrtej de promisiuni și de făgăduieli nerespectate.
Știu că nu e bine să spui, că dorințele rostite cu voce tare nu se mai îndeplinesc. Dar eu spun: îmi doresc să mai am, măcar un an de acum înainte, ce am avut în anul care a trecut. Să mai rămânem împreună, să ne mai fie bine așa încă un an. Să nu mai plece nimeni dintre noi. Să ne mai bucurăm unii de alții. Că, dacă “mai bine” e discutabil că s-ar putea, “mai rău” întotdeauna se poate.
Iar dacă totul va merge bine, probabil că anul viitor am să-mi doresc același lucru. Pentru încă o bucată de timp, de vreme, de drum. De eternitate.

Marilena Guduleasa on Jan 2, 2012