Cea mai frumoasa zi

Atunci cand s-a intamplat, a fost cea mai urata zi. Ti-ai insemnat-o cu negru in calendar si ti-ai promis sa n-o uiti niciodata. Te-ai rugat sa se adevereasca vorba aceea, ca ce nu te omoara te face mai puternic, chiar daca mai degraba iti venea in minte alta zicala, cea care spune ca esti doar praf de stele. Ai simtit cum fiecare celula a corpului tau se dezintegreaza in particule infime si te-ai cutremurat la gandul ca nu te vei mai putea recompune niciodata, ca nu vei mai fi vreodata cea care ai fost.
Nu ti-ai dorit mai mult decat sa stii adevarul. Ai fost convinsa ca-l vei putea infrunta. Si-atunci, de ce te-au tradat genunchii, de ce aerul greu nu s-a mai lasat despicat de aripile moarte, vlaguite? De ce te-ai simtit ca si cum cineva te-ar fi intins, dezbracata de toate iluziile, pe o masa rece de operatie si te-ar fi hacuit fara anestezie?
Nu asa ar fi trebuit sa se intample. Unde era toata ura izvorata din nedreptatea pe care de-abia daca o mai putusesi suporta in ultima vreme? Unde, revolta dospita, care parea ca va erupe ca un vulcan noroios, atunci cand minciuna se va fi impiedicat in picioarele ei scurte si-ar fi fost ajunsa din urma de adevar?
Ar mai fi avut vreun rost sa versi lacrimi, sa inalti rugi, sa arunci blesteme? Ai fi putut judeca si executa la zid vreun alt vinovat, mai vinovat decat tine, care ai permis ca toate lucrurile sa se intample, in voia lor, fara sa incerci macar sa le deturnezi de la un deznodamant atat de previzibil?
Ai crezut ca se mai poate repara ceva, ca mecanismele sufletesti se pot repune in miscare, ca cioburile se vor lipi perfect, ca inima isi va relua ritmul ei sinusal, iar creierul isi va scurtcircuita singur sinapsele, ca sa nu te mai doara in veci amintirea a ce s-a petrecut si nu mai poate fi schimbat?
Nimeni n-a vrut sa creada mai mult decat tine. Nimeni nu si-a dorit mai mult sa uite si sa ierte.
Si intr-o zi, intr-o zi oarecare, ai inteles ca totul s-a intamplat asa cum trebuia sa se intample. Chiar trebuia…
Dintr-o data ai avut curajul sa privesti in urma si totul ti s-a lamurit, asa cum prezbiopii nu pot distinge clar decat de la distanta.
Te-a speriat gandul ca ai fi putut ramane acolo, pe jumatatea aceea de lume, oarba, bajbaind dupa raspunsuri, pipaind dupa certitudini, neinstare sa le recunosti, scapandu-le printre degetele raschirate lacom, sa cuprinda cat mai mult.
Stii acum ca, atunci cand s-a intamplat, a fost cea mai frumoasa zi. Ziua in care el n-a mai vrut sa te minta si te-a impins spre lumina.
Si chiar daca acum nu mai e langa tine, intelegi ca te-a iubit.

Marilena Guduleasa on Nov 11, 2013