De maine, de luni…

Ne luăm mereu avânt să ne împlinim măcar un strop, cât un fir de neghină, destinul, ceea ce ne-a fost cu adevărat menit. Prea puţini dintre noi pot sta drept dinaintea conştiinţei lor şi să-şi spună privindu-se adânc în suflet: ăsta-s eu, cel adevărat, cel întreg, aşa cum am fost lăsat, fără măşti, fără fard, fără schimonoseli. Încercările disperate de a ne potrivi după chipul şi asemănarea celor între care, de voie ori de nevoie, trebuie să ne găsim şi noi un loc, ne transformă în nişte clone bezmetice. Căutăm fericirea în alţii, la alţii. Şi-n ceas de mare amărăciune şi adevăr ne promitem: “de mâine, de luni…”

Niciodată de azi, de acum. Totdeauna de mâine.

Şi mâinele ăsta alunecă pe nesimţite în azi, în ieri, în la naiba, iar a mai trecut un an şi n-am făcut nimic cu viaţa mea.

Şi, uite, mâine-i marţi, cum să începi ceva marţea, când toată lumea ştie, a auzit de cele trei ceasuri rele, aducătoare de nenoroc?

Sau, miercurea, aşa, netam-nesam în mijlocul săptămânii: atâtea lucruri deja începute care nu mai pot fi abandonate, păcat de timpul irosit. Ce mai contează că-i opui restul vieţii tale, asta-i doar o figură de stil, pe când cele 2 zile jumate reprezintă ceva foarte concret, pipăibil aproape.

Joia eşti ciufut, simţi sfârşitul aproape (sfârşitul săptămânii).

Vineri eşti în cădere liberă. Sâmbătă în agonie, duminică în extaz, gata, vine ziua de luni şi de data asta sigur, si-gur ai să te lepezi de rutina care îti ucide spiritul, care te sufocă.

Tragedia e că de putut se poate, dovadă stau fatalele întorsături ale sorţii, care ne obligă să ne reconsiderăm cu totul şi planurile de viaţă şi prioritățile, să ne dezbărăm de tot şi de toate: oameni, locuri, bunuri, gânduri, sentimente. Să ne schimbăm brusc, total, brutal, excizând, extirpând, vindecând.

Trebuie un imbold din afară, un cutremur, o trezire.

Altminteri, repetat pentru liniştirea conştiinţei, pentru împăcarea cu sine, pentru menţinerea iluziei controlului, de mâine, de luni poate deveni un laitmotiv simpatic. Un refren săltăreţ ciupit pe două corzi de ţambal. Preţios şi ridicol. Absolut inutil.