Cred si nu cred

… În justiția divină . Nu cred că o fapta rămasă nepedepsită pe lumea asta , va fi răscumpărată într -o lume virtuală , de unde încă nimeni nu s-a mai întors să spună cum merg treburile pe-acolo. Dar nici că odată cu ultima suflare s-ar prescrie toate fărădelegile , nici asta nu cred. Cred totuși că orice pas alăturea cu drumul își va produce efectele în timp . În timpul ăsta , în care trăim, nu într -altul. În euforia momentului s-ar putea să nu simțim că talpa nu mai face priză cu solul și că ne cam ducem la vale, doar se știe câtă pseudofericire îți poate produce sentimentul că ai reușit să-ți ascunzi nemernicia de ochiul lumesc. Te simți mare și tare și prinzi curaj să mai duci urciorul la adăpat și cu altă ocazie, fără să bagi de seamă că e spart. Cred că atunci când o nedreptate mare îți va face gura pungă , iar tu , păcătosul , vei vrea să te dregi cu o gură de apă vie, degeaba ai să-l scuturi ca apucatul, că nu va curge din el niciun strop. Cu mâna ta ți -o faci, exact ce ai semănat cine știe când, aia culegi. Dar nu l-aș amesteca pe Dumnezeu în asta (cred că nici el nu dorește să se amestece între tine și tine, pentru asta ți -a lăsat liberul arbitru).

 … În iertarea păcatelor de către un terț, fie el duhovnic, ori chiar cel căruia i-ai produs, cu voie sau fără voie, cu știință sau fără , un rău . Poți, din vârful buzelor (politețea , această ipocrizie acceptată) să- ți ceri umil iertare și fără să fii convins că scuzele ar fi meritate, sau, fie, acceptate și cercul închis. Pune- ți onest întrebarea : tu, cu tine, te-ai împăcat pentru ce ai făcut ? Categoric, toți avem minim un schelet în inventar, de care nu ne poate scăpa nimeni: popa , psihologul, World Health Organization. Nu vine nimeni să- ți spargă ușa cu berbecele și să ți -l extragă de-acolo, împotriva voinței tale. Te duci să te spovedești, să te miruiesti, să capeți eventual un pumn de pastile cu prescripție pe șase luni şi când te întorci acasă și deschizi ușa la debara îți cade în cap sacul de oase.

 … În vindecarile miraculoase, fie că este vorba despre o suferință a trupului, ori o vătămare sufletească . Și într -un caz și într -altul trebuie să vrei și să întreprinzi concret ceva în sensul ăsta . Se zice că timpul ar avea darul neprețuit , de felcer. De fapt timpul nu vindecă, acoperă . Un pansament neţesut, aerat, sub care într- adevăr (pot admite asta) patima nu se adâncește neapărat, nu supurează, dar nici nu se închide . Tu știi că e acolo și e alegerea ta , de la un moment dat, să nu o mai dezgoleşti, să nu mai tragi cu ochiul la ce se întâmplă dedesubt. Orice rănire, cât de supeficială, lasă semne, chiar dacă nu-s vizibile cu ochiul liber.

… În dragostea care nu dă nimănui socoteală și căreia totul îi este permis. Este în regulă, dacă vorbim despre propria persoană. În cazul ăsta poți fi cât de egoist îți pretinde caracterul. Dar iubirea dăruită, dacă nu-i altruistă, atunci nu-i iubire. Dacă în numele ei pot și sunt năruite , călcate în picioare visele, năzuințele, sentimentele altora, dacă simți că ar trebui să te justifici în vreun fel, înseamnă că ceva e profund greșit. Cine înțelege cum stă treaba cu “ lupta ” pentru câștigarea inimii cuiva, apoi pentru conservarea izbânzii, să-mi explice și mie. Recunosc jocul plăcut care se numește flirt și admit că încercările la care sunt supuși Feţii din basme, pentru a ajunge să merite şi să capete mâna Cosanzenelor, nu-s chiar lipsite de noimă. Dar ele seamănă mai degrabă cu niște întreceri sportive și sunt marcate de fair play. În război sunt tactici, se întâmplă crime, se cuceresc teritorii care NU îți aparțin și se înfig steaguri în landuri care nu adăpostesc rămășițele strămoșilor tăi . Chiar dacă pare drept ca învingătorul să pună stăpânire pe tot, iar învinsul să-și plece fruntea, singura care se poate pronunța în legătură cu legitimitatea și dreptatea unui astfel de demers este posteritatea. Dar pesemne că eu gândesc așa fiindcă am mentalitatea ușor naivă că ce-i al tău e al tău, menit şi nu trebuie să te cațeri pe cadavre ca să ajungi să te bucuri de el.

… În faptul că ne vom reuni, cândva , cu toții, renăscuți din propria cenușă . Am totuși convingerea absurdă și complet nefondată că, de renăscut, renaștem . Dar șansele să ne întâlnim într-o posibilă existență alternativă, nu cred că sunt mai mari decât șansele să ne fi găsit în cea prezentă . Același joc, aceleași reguli, aceleași complicate formule de calcul cu infinite necunoscute și (im)probabilități . O consolare ar fi că istoria (istoria personală nu face excepție de la regulă) se repetă ciclic.

Așadar , cred… și nu cred.