Lebedele de pe Fifth Avenue
Suave, seducătoare, singuratice, aidoma unor lebede grațioase pentru care „apa nu era apă, ci marmură admirabil lustruită, și nici penele nu erau pene, ci blănuri, și cașmir, și mătase, și satin, potrivite laolaltă și cusute de mână pentru trupurile lor ascultătoare, concepute numai și numai să fie împodobite.”
Acestea sunt Lebedele de pe Fifth Avenue, printre ultimele exponente ale unei perioade de glamour, căreia i-au aparținut și nume mai sonore, ca Marilyn Monroe, sau Jaqueline Kennedy, înainte ca feminismul să își croiască drum până în miezul conservator al unei societăți patriarhale.
Melanie Benjamin este, cel puțin până acum, cea mai frumoasă întâmplare de anul acesta legată de
Virginia Woolf, Jurnalul unei scriitoare
Jurnalul unei scriitoare a fost ultima lectură a anului 2020. Include o prefață scrisă de Leonard Woolf și un glosar de nume, pentru ca cititorii interesați de acea latură care relatează aspecte cotidiene ale vieții sa poată identifica persoanele la care se face referire.
Totuși Jurnalul nu se centrează pe viața “civilă” a Virginiei Woolf, această preocupare rămâne în continuare pe seama biografilor, ci pe acele însemnări care consemnează gândurile și preocupările ei despre romanele în lucru sau pe care își propunea să le scrie, despre stilul pe care își dorea să și-l îmbunătățească permanent căutând moduri noi de exprimare, despre cărțile pe care le citea.
Nu
Acolo unde canta racii
Ador literatura de ficțiune. Pur și simplu mă hrănesc cu ea.
Nu cred că am legat vreodată, cu oameni din viața reală, prietenii mai trainice și mai de durată decât cu personajele din cărți. Nu știu să fi fost mai încântată de o călătorie întâmplată, ca de vreuna imaginată.
Absolut toate momentele de cumpănă pe care le-am avut de depășit, le-am trecut evadând în lectură. N-am avut nevoie niciodată de alt opiu.
De data aceasta, paleativul a fost cartea Deliei Owens și a funcționat. Capitolele scurte, ritmul acțiunii, succesiunea trecut – prezent – trecut, ca o cadență stâng – drept – stâng, te fac să nu lași
Jurnalul Annei Frank
Anne nu s-a gândit că scrie pentru posteritate. Pentru copilul care era ea în acel moment, refugiul a însemnat la început o aventură interesantă. Scria cu însuflețire despre compartimentarea apartamentului secret din clădirea în care funcționau birourile firmei d-lui Frank tatăl. Își portretiza co-locatarii cu umor, cu sarcasm, cu ironie.
Pe măsură ce anii trec, însemnările își pierd optimismul. Își pierd, de asemenea, și inocența. Fetița Anne se transformă în paginile jurnalului într-o adolescentă, apoi o tânără, o femeie matură către sfârșit, cu o viziune proprie, clară asupra vieții și asupra morții. În numai doi ani.
„Aș putea să- ţi povestesc ore în șir despre
Liliana Corobca. Kinderland
“Trebuie să existe undeva un sat doar al nostru, cu legile lui, cu viața lui inaccesibilă și necunoscută celorlalți. Unde viața să curgă frumos, darnic, milostiv, fără răutate, dor și așteptare. Un sat al copiilor buni. Bărbații și femeile normali, sănătoși, apți de muncă și care să trăiască la sat sunt o minoritate. Moldova copiilor. Sună foarte frumos. Construim un viitor luminos pentru copiii noștri. Da, numai că-l construim în Spania, Italia, Rusia, că-n Cehia am construit deja totul și nu se mai cer constructori. În Spania, de fapt, e criză. Copiii cu părinți în Spania s-au bucurat.”
Copiii se fac și se cresc din și
Kate Morton, Fiica ceasornicarului
„Pe piatra de mormânt, sub nume, scria cu litere mai mici: „Aici zace cel ce a căutat adevărul și lumina și a văzut frumosul pretutindeni. 1840 – 1881”. Așa cum făcea întotdeauna, Leonard s-a pomenit privind liniuța dintre ani. Semnul acela năpădit de mușchi cuprindea întreaga viață a unui om: copilăria, iubirile, pierderile și temerile sale, reduse la o singura linie scrijelita pe o lespede de piatră, într-un cimitir liniștit de la capătul unei poteci dintr-un sat.” – Kate Morton, Fiica ceasornicarului
Încă de la primele pagini mi-a fost clar sub influența căror scriitori și-a format KM stilul. Epoca, personajele și poveștile lor de viață, destinele împletite dincolo
Locuri in inima
Există un loc pe Pământ care se numește Haworth. Chiar există. Mare parte din viața mea m-am gândit la el ca la o lume pierdută. Ceva ce a existat cândva, apoi a fost înghițit de civilizație. Am visat la el, l-am vizitat în fantasmele mele, l-am asimilat drept Locul meu Secret, m-am refugiat în el atunci când mi-am permis luxul de a mă detașa complet de lumea reală, cea în care trăiesc dintr-o eroare aproape fatală, fiindcă oricât de mult m-am străduit nu i-am aparținut niciodată pe de-a-ntregul.
Și totuși Haworth există. Top Withens, High Sunderland, Cowan Bridge, Law Hill există. Și mi se pare aproape de neimaginat
Note Istorice la Povestirea Cameristei
Cartea a fost scrisă în 1985, ecranizată în 1990 (cu Natasha Richardson și Faye Dunaway în rolurile principale), transpusă într-un serial HBO în 2017.
Să te apuci să “povestești povestea” nu are rost, chiar și cei care nu au citit-o și nici nu au vizionat-o, tot știu despre ce este vorba.
Mai toate recenziile se axează pe ideile de feminism, drepturile omului, discriminare, ecologie, teme importante dar întoarse pe toate părțile și dezbătute până la sațietate.
Prea puțin au fost pomenite în prezentările cărții și dezbaterile pe marginea ei acele Note Istorice de la final.
Povestea este cutremurătoare, are descrieri și relatări care,
Gradina de sticla
O călătorie își pierde parcă farmecul dacă nu o poți lega de o carte, de un personaj, de un autor. Așa m-am obișnuit să îmi aleg destinațiile, oricât ar fi ele de banale.
Excursia în Basarabia, pământ românesc, mi-a lăsat impresii care au refuzat să se cristalizeze în lipsa unui reper literar.
M-am gândit mai întâi la Savatie Baștovoi. Apoi mi-am amintit că încă nu i-am citit Tatianei Țîbuleac nicio carte, nici măcar blogul (la care între timp a și renunțat).
Am devorat într-o singură zi Grădina de sticlă, am continuat în ziua următoare cu Vara când mama a avut ochii verzi și Fabule moderne, volumul
O noua dragoste, Alameddine
“Poate că scrisul şi cititul de cărţi constituie una dintre ultimele apărări ale demnităţii umane care au mai rămas, fiindcă, în cele din urmă, ele ne reamintesc de ceea ce ne a adus aminte Dumnezeu cândva, înainte ca şi El să se evapore în acest veac de umilire nemiloasă – şi anume că suntem mai mult decât noi înşine, că avem suflete. Şi mai mult, mult mai mult decât atât. Sau poate că nu.” (Richard Flanagan, Cartea cu peşti a lui Gould. Un roman în doisprezece peşti)
O carte care începe cu un asemenea motto, nu poate fi decât o carte bună. De
Recent Comments