Si eu am trait in izolare
Din când în când renunț: la unele lucruri devenite inutile, la unele obiceiuri (nu neapărat proaste, și bune, dar care pur și simplu, prin repetiție, nu mai stârnesc în mine nicio reacție), la unele ocupații care se dovedesc cronofage și cu totul neprofitabile, la hobby-uri care au devenit desuete sau în care am investit deja toate resursele, la oameni de care m-am îndepărtat suficient cât să îi pot evalua obiectiv și să îmi dau seama că mi-e mult mai bine fără ei.
Distanțarea de oameni, care greșit este numită de-o vreme încoace “socială”, aduce cu ea și darul acesta al obiectivizării. Virtual poate că e benefic să ai
Totul va fi bine!
Toată această poveste a izolării ar fi trebuit să fie despre introspecție, despre (auto)evaluare, despre detoxifierea spiritului. Să luăm partea bună a lucrurilor, în timp de golim relaxat partea plină a paharului.
În fond, în vremurile pe care le trăim la ceas de pandemie, nu putem vorbi la modul serios despre izolare. Suntem, doar, în contact permanent cu tot restul lumii. Ajunge să ai la dispoziție un device oarecare, nici măcar excesiv de smart și nu mai ești singur nicio clipă. Ești chiar incomparabil mai anturat în online decât în viața reală, unde numărul de prieteni (real și el) este unul cu cel mult două
Timpul din afara timpului
“Începem să murim de când ne naștem. A spus-o un poet, a justificat-o un filozof și-au dovedit-o niște savanți, iar strămoșii noștri au știut-o întotdeauna.”
Acestea fiind spuse, chiar dacă nu o conștientizăm în copilărie, poate nici în prima tinerețe, trăim sub presiunea timpului, a ticăitului unui ceas care ne măsoară implacabil destrămarea.
Atât de multe lucruri de făcut, atâtea dorințe de îndeplinit, atâta viață de trăit și atât de puțin timp.
Mai ales pentru ceea ce iubim, ca să nu mai zic pentru cei pe care îi iubim, timpul ni se pare mult prea scurt, în comparație cu cealaltă fracțiune, cea dedicată supraviețuirii, nevoilor
Scara lui Iacob
Văzut, simțit, trăit în timp real, s-ar fi zis că nimic nu a ieșit conform planului. Am învățat să îmi reconfigurez traseul cu mult înainte să se fi inventat sistemele de navigare la bord. Cred că tot de instinctul de supraviețuire ține și asta. Oricum, socoteala de acasă, cu cea din târg arareori au dat același rezultat. Aș fi înclinat să spun că prin târg rezultatul a fost mai totdeauna cu rest.
Și totuși, dacă e să fiu cinstită cu mine (încă nu sunt pregătită să susțin o disertație pe această temă), am pierdut în conjuncturi în care chiar nu am dat tot ce puteam (cum
„Sunt nebună, nu-i așa, domnule? Nu pe cât s-ar crede.”
Cinismul este de obicei plasat în antiteză cu naivitatea, cu inocența. Când spui despre cineva că este cinic, îl cataloghezi drept insensibil, lipsit de empatie, dur, sfidător.
Cinismul de fapt și de drept este o doctrină care nu are nimic infam în ceea ce propovăduiește : o viață dincolo de normele impuse cu de-a sila de societate și care ne împiedică de a fi autentici. O reîntoarcere la simplitatea care, împinsă la extrem, poate duce către primitivism. Fără volănașe și danteluțe, fără ochi dați peste cap, fără false pudibonderii va să zică.
Cinismul nu e recomandat, dar parcă nici drăgălășenia în exces.
Și totuși îi prefer pe cinici, la o adică. Mi se par mai realiști,
Dictionar urban
În Hereafter, filmul lui Clint Eastwood despre ceea ce s-ar putea afla dincolo de viață așa cum o știm, întrebarea este cât de departe am fi dispuși să mergem pentru a afla.
Teoretic ne dorim să știm unde au plecat cei dragi nouă, daca îi vom regăsi cândva, daca mai există ceva Dincolo, sau, așa cum spune unul dintre personaje, pur și simplu se va stinge lumina și va urma pentru toți un vid etern.
Orice încercare de a străbate cu simțurile prin cortina opacă ce desparte lumea văzută de cea nevăzută se soldează invariabil cu o regresie în timp. Că și cum am trăi întreaga viață încercând să lăsăm în urmă
O carte buna spune o poveste
M-am tot întrebat ce deosebește o carte bună de una proastă. Un scriitor valoros de unul care doar zgârie la suprafață hârtia. Și de ce și această lume, pe care până nu de mult aș fi considerat-o un tărâm interzis oamenilor de rând, a fost cucerită de plebei.
Este un fapt acela că se citește azi multă literatură de cunoaștere și dezvoltare personală, care este un fel de psihologie populară, un derivat pentru suflet al pseudo-medicinii bazate pe cataplasme, prișnițe și alte fierturi sau decocturi de măselariță. … Multă literatură confesională a unor autori al căror unic și perpetuu personaj principal este propriul «eu».
Chiar și atunci
Sa crezi
« Nevoia de credinţă o socotesc drept lucrul cel mai natural » – Nicolae Steinhardt
Dacă ar fi să numești trei lucruri fără de care n-ai putea trăi, să zicem pe o insulă pustie, departe de lumea pe care o cunoști și într-o deplină solitudine, care ar fi ele ?
E o întrebare comună, la care de obicei te năpustești să răspunzi, în funcție de interlocutor și de cât de mult ai vrea să epatezi : n-aș putea să trăiesc fară cărți, fără muzică, fără tablourile mele… și lista ar putea continua, evident, doar cu lucruri simbolice, care țin de suflet și de
Recent Comments