Simplu
Sunt lucruri de care mi-aș dori să mă las convinsă, renunțând la încăpățânarea mea, reproșată de prea multe ori cât să nu devin și eu foarte conștientă de ea.
Îmi dau seama că lumea din jur nu se poate supune în totalitate modului în care gândesc și acționez eu, că nu-i pot înregimenta, instrui și comanda nici măcar pe cei apropiați mie, să mărșăluiască după cum le ordon.
Realizez, pe măsura trecerii timpului, că până și mie mi-e tot mai greu să fiu mereu în fruntea plutonului, bătând pasul de defilare cu bastonul de mareșal în raniță, așteptându-mă să fiu primită cu urale la capătul drumului și decorată.
Ceea ce cred
Nu suntem vinovati de ceea ce facem
Nu degeaba se spune că o carte e ca o ușă care ți se deschide: spre o altă lume, o viață nouă, sau chiar spre o altă carte.
Așa cum cunoști oamenii prin oameni, la fel cărțile te împrietenesc cu alte cărți.
Citind “Dragostea cea veche…”, o carte pe care n-aș vrea s-o povestesc sau s-o transcriu aici cuvânt cu cuvânt, dar care presimt că-mi va fi sursa multor postări de-acum înainte, am aflat despre un scriitor ungur, Sandor Marai, și nuvela sa, Moștenirea lui Esther.
Marai spune povestea lui Esther și a primei sale iubiri, Lajos. Cum Lajos a trădat dragostea Estherei și s-a căsătorit cu sora
Show me yours and I’ll show you mine
Slavă Cerului, s-a-ncheiat campania electorală, mi-am zis. Eram mândră de mine că am izbutit până la capăt, până în ultimul ceas, să-mi țin firea și să nu scot pe nimeni din lista mea de “prieteni”, doar fiindcă are, vezi, Doamne, niște convingeri politice la care eu nu mă raliez.
S-o spun pe-aia dreaptă, nu dau doi bani pe convingerile politice ale nimănui. Convingeri politice au avut cei care-au înfundat pușcăriile comuniste, care au fost torturați la propriu, schingiuiți, prigoniți și care totuși au răzbit cu idealurile intacte până la căderea regimului care i-a întemnițat.
Ce desuet pare acum să te sacrifici pentru o idee! De ce să te sacrifici, bre, când poți s-o
Reflex de democraţie
N-am apucat să-mi exercit dreptul de a vota la niciun Congres numerotat cu cifre romane. Am împlinit 18 ani pe muchea dintre dictatură și democrație, așa că am început cu dreptul, sau cel puțin mi-am imaginat.
Primele alegeri la care am participat s-au lăsat aproape cu vărsare de sânge. Se organizau mitinguri, oamenii urlau unii la alții, forțele de ordine nu existau (ar fi trebuit să împânzească orașul). Țin minte că m-a luat odată valul la ieșirea de la metrou, P-ţa Victoriei, și până să mă dezmeticesc eram în fața Guvernului, îmbrâncită și călcată în picioare de o gașcă de exaltați (și dezaxați), susținători ai lui Iliescu.
Recent Comments