De maine, de luni…
Ne luăm mereu avânt să ne împlinim măcar un strop, cât un fir de neghină, destinul, ceea ce ne-a fost cu adevărat menit. Prea puţini dintre noi pot sta drept dinaintea conştiinţei lor şi să-şi spună privindu-se adânc în suflet: ăsta-s eu, cel adevărat, cel întreg, aşa cum am fost lăsat, fără măşti, fără fard, fără schimonoseli. Încercările disperate de a ne potrivi după chipul şi asemănarea celor între care, de voie ori de nevoie, trebuie să ne găsim şi noi un loc, ne transformă în nişte clone bezmetice. Căutăm fericirea în alţii, la alţii. Şi-n ceas de mare amărăciune şi adevăr ne promitem: “de mâine, de luni…”
Niciodată de azi, de
What if?
Ai stat vreodată atât de aproape de cineva, încât să-i simţi răsuflarea şi totuşi să te simţi atât de departe de el, încât să nu-i poţi auzi, nu doar şoaptele, dar nici strigătul, oricât de mult te-ai strădui, oricât ţi-ai dori. Să nu-i poţi citi nici măcar de pe buze, ca şi cum n-ar vorbi aceeaşi limbă cu tine, imposibil de recunoscut?
Şi totuşi omul acela să-ţi fie fiinţa cea mai intim legată de tine, cel lângă care trăieşti, respiri, suferi, ca două forme de viaţă îngemănate, lipite, dar înotând fiecare în sacul său vitelin, despărţite de un perete subţire, transparent şi indestructibil.
Recent Comments