Uneori, inainte de micul dejun, incerc sa cred sase lucruri imposibile
“Eu joc conțina oarbă cu fantele, și am eu merchezul meu. Bunioară, cărțile le țiu în stânga și joc cu dreapta; am bătut cu fantele, pui cărțile bătute jos, și fantele la loc în mâna stângă, pentru altă ocazie…”
Nu sunt o credincioasă. Spun drept că nu cred în foarte multe lucruri, iar în cele în care (încă) mai afirm că aș crede, mai degrabă mi-e teamă, mi-e jenă, mi-e nu știu cum să spun că nu.
Nu știu dacă m-am născut sceptică, prevăzătoare, dacă bănuiala că nimic nu-i așa cum pare a fi o am în sânge, moștenită transgenerațional, sau dacă m-am transformat pe parcurs lovindu-mă
Hai, ca nu suntem Maica Tereza…
Dar, vezi, mai sunt şi întâmplările acelea din categoria grea, care te copleşesc, te covârşesc, te cam terfelesc, de te fac una cu pământul. Să spui despre ele că le-ai uitat, parcă sună a ipocrizie. Să spui că le-ai iertat, parcă totuşi Maica Tereza, biata de ea, se duse lăsând în urmă o moştenire, pas moştenitori.
Mai cinstit mi se pare să recunoşti deschis că, asta e, ai și tu limitele tale omeneşti. Că singura posibilitate (incertă şi aceea) de a uita cu adevărat este să nu mai dai faţă cu cel care ţi-a călcat pe bombeu, exact pe bătătura a mai dureroasă. Că orice despărţire e ca o moarte şi
Recent Comments