Am fost odata, ca niciodata…
Poate că nu lumea e întoarsă cu fundul în sus, ci noi stăm răsturnați în ea ca niște gândaci gigantici, fluturându-ne spre un albastru infinit piciorușele nevolnice. Poate că lumea în care trăim se filtrează grotesc prin lentilele noastre șlefuite grosolan, iar de le-am schimba și ea, lumea, s-ar reflecta prin ele altfel, i-am descoperi uimiți o frumusețe nebănuită.
Poate că viața nu-i complicată, doar noi nu o pricepem, mintea noastră înghesuită și limitată ne ține prizonieri în întunecimea-i.
Trebuie să existe o noimă în toate, indiscutabil există. Dar, iaca poznă, suntem incapabili să o decelăm.
De fapt ne croim singuri straiele care ne incomodează, ne scriem singuri
Candelabrul și caruta
Nu mai știu când am declarat deschisă lista lucrurilor pe care, nu, eu n-am să le spun niciodată.
Probabil în copilărie, când am fost învățată că nu există “nu pot”, există doar “nu vreau”. Deși cele rele ți se lipesc de cortext mai abitir decât cele bune, ăsta a fost, cred, primul meu “motivațional”.
O fi fiind doar o părere, dar în momentul de față îmi pare (puțin de tot) rău că n-am crescut într-o familie mai religioasă, care să-mi fi imprimat încrederea că Dumnezeu va avea grijă oricum, fie că voi deschide eu, larg sau nu, gura sacului. În casa în care m-am făcut eu om mare
Recent Comments