Iti amintesti cand ai fost ultima oara fericit?
„Viaţa e pe etape”, am citit într-o carte când aveam doar doisprezece ani. Cartea aceea, despre care nu povestesc niciodată nimănui (o iubesc atât de mult, încât nu vreau s-o-mpart, o nebunie de-a mea) nu este vreun bestseller, iar autoarea ei nu va figura niciodată în nicio istorie a literaturii universale. Este o carte de memorii, o carte fără pretenţii de mare operă literară, dar care musteşte de nostalgie, iar pentru mine acesta este, probabil, sentimentul care m-ar putea defini. Atât de ciudată mi s-a părut atunci ideea că tot ce trăim, şi la un moment dat avem impresia că va dura veşnic, se va sfârşi iar noi vom rămâne doar
Heaven can wait
În mine sunt două porniri contrarii. Nu-mi permit și nu am permis trecutului să mă tragă înapoi, ori să mă țintuiască într-un never, nowhere land. Încerc să nu-mi planific strict nici viitorul, să las mereu câte o bortă neastupată de prejudecăți către un Wonderland, de ce nu, posibil. Nu o dată s-a întâmplat ca, în cădere liberă fiind, să nu schițez nici cel mai neînsemnat gest de a mă agăța, de a întârzia aterizarea, lăsându-mă în voia gândului absurd că poate ceea ce mă așteaptă pe fundul temutei prăpăstii e o altă dimensiune, o altă viață, ceva de neimaginat dar de trăit ca experiență.
Încerc să fac în
Fericire fara substrat
Motto: “Gândul renunţării este atât de amar, încât este de mirare cum omul a ajuns să-l conceapă” – Emil Cioran
Nu cunosc oameni pe deplin fericiți. Fericirea se confundă cu împlinirea tuturor dorințelor (nu asta e urarea cea mai des întâlnită la aniversări?), lucru imposibil de realizat. Dorințele se nasc una din cealaltă, a-ți dori este un sentiment incontrolabil și nu mă refer aici la bunurile materiale, deși e greu imaginabil că te poți simți fericit sărac fiind (și nu doar cu duhul).
Vreau să trăiesc și vreau să fiu fericit sunt năzuințe opuse. A trăi înseamnă a suferi spune un principiu budhist. Iar de suferit, suferi fiindcă nu poți dobândi ceea ce crezi că-ți trebuie.
Cand o parte din viata ta incepe sa mearga bine…
Dacă m-aș fi apucat să-mi pun dorințe la miezul nopții, sub vâsc, probabil că ar fi sunat ca și cum m-aș fi transformat subit în Bridget Jones:
Să slăbesc, nu mai mult de 5 kg și nu mai puțin de 3.
Să nu mă mai implic defel în problemele altora, ale căror rezolvări nu depind de mine (oricâtă bunăvoință aș avea) și care, deși îmi cer insistent părerea, n-au nici cele mai insignifiante intenții să-mi urmeze sfaturile.
Să nu mai fantazez despre prietenii total sincere și dezinteresate, iubiri veșnice, oameni care își țin cuvântul orice-ar fi, slujbe la care ești apreciat și răsplătit exact pe măsura
Wishful thinking
(Lui Cornel Damian, care se întreba ce m-ar putea face, totuși, fericită. Un text publicat în noiembrie 2012, încă foarte actual. And will always be!) 
* * *
Să port o dată o rochie de seară, lungă, cu trenă. Să fiu suplă, majestuoasă, misterioasă și toate privirile să fie ațintite spre mine. Sau o pălărie cu voaletă asortată cu mănuși lungi, peste cot și țigaretă slim superlong.
Să îmi cânte mariachi zgomotoși o serenadă sub balcon, iar eu să îi ascult ascunsă pe după perdele. Să ies apoi să le mulțumesc și toată lumea să aplaude.
Bărbatul
Sunt fericita doar cu dorinta asta
Încerc să fiu pragmatică. Fac presiuni mari asupra mea, nu doar ca să mă desprind din temnița mea interioară (fiindcă este o temniță, am ziduri înalte și groase, sârmă ghimpată, un întreg sistem de apărare, pentru ca nimic din afară să nu pătrundă și nimic dinlăuntru să nu transpară), dar și să nu privesc peste umăr mai mult decât ar fi absolut necesar pentru propria mea securitate.
O lume a ta, construită potrivit felului tău de a fi, personalității tale, conformă cu năzuințele tale cele mai intime, în care să te retragi pentru a te odihni de toată presiunea socialului, poate
Happy Birthday to Me!
… and may all my dreams and wishes come true.
Anul acesta m-am pomenit, încă de la începutul lui, fără dorinţe. Aşa, dintr-o dată, am realizat, nu că nu mi-ar mai trebui nimic, sau că mi-aş fi bifat toate targetele, dar că nu mai simt nevoia să mi le ordonez, fie şi mental, pe o listă de priorităţi.
Mi-aduc aminte că şampania, cu toate bulele ei (plus artificiile şi uralele cu care speram să-i băgăm Anului Nou minţile în cap, să nu se pună cu noi ca şi anteriorul) reuşiseră să mă euforizeze suficient cât să nu-mi mai pese de nimic. Totuşi m-am străduit să găsesc o dorinţă, să
Recent Comments