Nimic nu ma starneste mai tare decat resemnarea
Cunosc oameni care se mint încontinuu. Printre cele mai răspândite minciuni sunt: nu-i vina mea, eu am făcut tot ce-a depins de mine, soarta e de vină, prea târziu ca să mai pot schimba ceva.
Scuze. Justificări. Mistificări.
Le știu, am jonglat cu ele și cât timp le-am putut susține a fost bine.
Adevărul este că sunt un circar ratat. De câte ori am încercat să păcălesc (inclusiv pe mine) am fost scoasă din arenă în huiduieli.
Șansa pe care mi-am acordat-o, fiindcă altfel nu s-a putut, a fost asumarea.
Când ceva nu merge, știu că e numai vina mea. Când ceva nu-mi iese, știu sigur că n-am făcut
Ce-i mai bine pentru copil
E clar, clar, clar ca lumina zilei că un copil se naște din doi părinți și nu poate fi despărțit de niciunul dintre ei decât prin moarte. Și chiar și-așa, va continua să-i poarte spiritul, sângele, memoria.
Clar că un copil nu aparține de drept nimănui, chiar dacă legătura cu mama e mai specială, are un avans de nouă luni și e de netăgăduit că se simte altfel.
Sigur că orice tată își iubește copilul, dacă e întreg la minte și la suflet, o dragoste externalizata, ex-corporae, poate mai cerebrală și mai asumată chiar decât a mamei, care, și ea, dacă nu-i vătămată nici la cap și nici la
Love and marriage
Am auzit multe păreri, unele solid argumentate, că viaţa în doi te-ar depersonaliza. Că obişnuinţa de a gândi din perspectiva celuilalt ar ajunge în timp o a doua natură, potrivnică înclinaţiilor tale fireşti, opusă nevoilor şi năzuinţelor tale. Că viaţa ta s-ar împărţi în “înainte” şi “după”, iar “înainte” ar putea însemna o cu totul altă persoană, liberă, independentă, în timp ce “după” n-ai mai avea vlagă şi instincte proprii de supravieţuire. Că dragostea ar fi o boală, un dezechilibru funcţional din care, netratat la timp, ai putea ieşi stigmatizat pe veci, purtând în contorsionările şi răsucirile spiralei tale genetice o malformaţie pe care să o perpetuezi transmiţând-o
Recent Comments