N-am sa invat niciodata…
Să spun un “Nu” categoric atunci când mi se cere o favoare, un serviciu care îmi cheltuiește timp, energie și suflet fără să îmi aducă în timp nicio mulțumire, niciun avantaj.
Să îmi revendic un drept, fie el câștigat sau moștenit.
Să aștept ca lucrurile să se întâmple fără ca eu să le grăbesc, să le întârzii sau chiar să încerc să le stopez evoluția din fașă.
Să ignor voit jumătatea goală a paharului.
Să mă încred pe deplin în oameni sau în mine.
Să economisesc bani.
Să nu îmi mai creez permanent scenarii alternative care să mă zăpăcească și să mă concentrez în schimb asupra unui singur plan esențial “A”.
Să nu mai sap îndârjit
Planul infinit
“Charles Reeves, Doctor în Ştiinţe Divine, după cum se prezenta el însuşi, descoperise sensul vieţii într-o revelaţie mistică. Spunea că era singur în deşert, precum Isus din Nazaret, când un Maestru i s-a înfăţişat sub formă de viperă şi l-a muşcat de gleznă, uitaţi cicatricea. A agonizat două zile, iar când frigul morţii i-a urcat din pântec la inimă, mintea i s-a luminat şi în faţa ochilor arşi de febră s-a arătat harta perfectă a Universului, cu toate legile şi tainele sale. S-a trezit vindecat de venin şi cu mintea care intrase într-un plan superior şi din care nu mai voia să coboare. În timpul delirului strălucitor,
Totul va fi bine
De la o vreme, mai tot ce mi se întâmplă este, ori fantastic de bun, ori inimaginabil de rău. Cele bune sunt în mare măsură așteptate îndelung și mă surprind obosită, suspicioasă, blazată. E nevoie de un efort de common sense ca să le apreciez la justa lor valoare. Nu compensează răul, nu se pot măsura cu el.
2016 a fost un an al marilor încercări, al marilor pierderi, al marilor spaime, al marilor confruntări cu propriile limite. Omenești.
Sunt încă Acolo, la granița dintre fericire și tristețe. Optimism și deznădejde. Spaimă și încredere.
Dar Sunt. Toți ai mei, nemăsurat de dragi, Sunt. Suntem.
Trebuie să
Altii au investit in copii…
Dacă domnul Iohannis ar fi spus că viciul lui a fost achiziționarea de case și terenuri, spre deosebire de alții ca el, care și-au prăpădit finanțele pe sex, drugs and rock and roll, aș fi mustăcit și mi-ar fi devenit simpatic. Pe când așa, tot potențialul meu de simpatie și de încredere s-a dus pe apa Cibinului la vale.
( Citiți tot, pe Catchy.ro)
Hai, ca nu suntem Maica Tereza…
Dar, vezi, mai sunt şi întâmplările acelea din categoria grea, care te copleşesc, te covârşesc, te cam terfelesc, de te fac una cu pământul. Să spui despre ele că le-ai uitat, parcă sună a ipocrizie. Să spui că le-ai iertat, parcă totuşi Maica Tereza, biata de ea, se duse lăsând în urmă o moştenire, pas moştenitori.
Mai cinstit mi se pare să recunoşti deschis că, asta e, ai și tu limitele tale omeneşti. Că singura posibilitate (incertă şi aceea) de a uita cu adevărat este să nu mai dai faţă cu cel care ţi-a călcat pe bombeu, exact pe bătătura a mai dureroasă. Că orice despărţire e ca o moarte şi
Bonjour, tristesse!
https://www.youtube.com/watch?v=BOByH_iOn88
Sunt încă nişte copii, dar vorbesc despre dragoste, despre fidelitate, despre devotament şi încredere. Bineînţeles că nu se pot fixa într-o relaţie. Bineînţeles că dragostea pe care o experimentează ei este doar un preludiu al celei adevărate, care va veni mult mai târziu. Nimeni nu va scăpa. Iar dacă nu va veni, o vor inventa, fiindcă nimeni nu poate trăi fără să moară măcar o singură dată de dor, apoi să renască din cenuşa acelei iubiri purtând stigmatul ei ca pe un trofeu, ca pe un certificat de maturitate.
Ca şi cei de la adunările alcoolicilor anonimi (sau dependenților de diverse lucruri care
Recent Comments