Pacatul modestiei
E tipul care aproape că reușește să-și atingă ținta, cel care – imediat în urma învingătorului – se apropie cel mai mult de linia de finish, fără să reușească totusi să treacă primul de ea. E tenace și nu își pierde speranța. Continuă să creadă că vina – dacă există o vină – îi aparține în totalitate. Își închipuie, cu fiecare semi-ratare – nu poți numi locul II un eșec, decât pe jumătate – că și-a învățat lecția și că data viitoare, mereu data viitoare, va ști, dacă nu să fie cel mai bun, măcar să păcălească soarta.
Îl înving emoțiile și neîncrederea. În sinea lui, oricât de mult
Heaven can wait
În mine sunt două porniri contrarii. Nu-mi permit și nu am permis trecutului să mă tragă înapoi, ori să mă țintuiască într-un never, nowhere land. Încerc să nu-mi planific strict nici viitorul, să las mereu câte o bortă neastupată de prejudecăți către un Wonderland, de ce nu, posibil. Nu o dată s-a întâmplat ca, în cădere liberă fiind, să nu schițez nici cel mai neînsemnat gest de a mă agăța, de a întârzia aterizarea, lăsându-mă în voia gândului absurd că poate ceea ce mă așteaptă pe fundul temutei prăpăstii e o altă dimensiune, o altă viață, ceva de neimaginat dar de trăit ca experiență.
Încerc să fac în
Umbre
Povestim și ne smulgem una alteia de pe buze cuvintele, aceleași cuvinte pe care eu le gândesc în timp ce ea le rostește, sau invers, nu mai știu decât că vocile ni se amestecă și am strania impresie că mă privesc într-o oglindă.
Habar nu am de unde vine, prea puține lucruri știu despre ea și fără importanță, pentru ca fenomenul să capete o explicație logică. Tot ce ne-a despărțit cândva a dispărut, drumurile noastre începute de la capete diferite, și până la un punct paralele, s-au împletit brusc, s-au suprapus și par acum să curgă fără cusur în aceeași direcție.
Mă mai opresc câteodată să ascult, tac o
Recent Comments