De maine, de luni…
Ne luăm mereu avânt să ne împlinim măcar un strop, cât un fir de neghină, destinul, ceea ce ne-a fost cu adevărat menit. Prea puţini dintre noi pot sta drept dinaintea conştiinţei lor şi să-şi spună privindu-se adânc în suflet: ăsta-s eu, cel adevărat, cel întreg, aşa cum am fost lăsat, fără măşti, fără fard, fără schimonoseli. Încercările disperate de a ne potrivi după chipul şi asemănarea celor între care, de voie ori de nevoie, trebuie să ne găsim şi noi un loc, ne transformă în nişte clone bezmetice. Căutăm fericirea în alţii, la alţii. Şi-n ceas de mare amărăciune şi adevăr ne promitem: “de mâine, de luni…”
Niciodată de azi, de
Iti amintesti cand ai fost ultima oara fericit?
„Viaţa e pe etape”, am citit într-o carte când aveam doar doisprezece ani. Cartea aceea, despre care nu povestesc niciodată nimănui (o iubesc atât de mult, încât nu vreau s-o-mpart, o nebunie de-a mea) nu este vreun bestseller, iar autoarea ei nu va figura niciodată în nicio istorie a literaturii universale. Este o carte de memorii, o carte fără pretenţii de mare operă literară, dar care musteşte de nostalgie, iar pentru mine acesta este, probabil, sentimentul care m-ar putea defini. Atât de ciudată mi s-a părut atunci ideea că tot ce trăim, şi la un moment dat avem impresia că va dura veşnic, se va sfârşi iar noi vom rămâne doar
Recent Comments