Citesc si ma minunez
Știu povești spumoase. Povești cu tâlc. Povești moralizatoare. Triste. Comice. Absurde.
Povești de viață, dar nu din viața mea. A altora. Văzute, auzite, bănuite.
N-am să le scriu niciodată, poate doar pentru mine. N-am să le pot publica niciunde, nici măcar cu numele protagoniștilor schimbate. Nici măcar cosmetizate. Cu siguranță, nu în forma în care cei care le-au trăit de-adevărat s-ar putea recunoaște. Nici măcar dacă aș ști că s-ar simți maguliți, ușurați, răzbunați sau amuzați să descopere că le-am arhivat în mai lungile sau mai fast forward perioadele în care ne-am petrecut pe lumea asta.
Sunt conștientă de puterea de manipulare a cuvintelor. Poți chiar să
I’m going slightly mad
Mai că m-aș întinde și eu pe canapeaua unui terapeut. Unui psihoterapeut. Dacă aș găsi unul care să poată (să știe și să vrea) să vorbească normal.
Mă seacă la ficați atitudinea celor pe care îi vezi prin filme, plină de compasiune și empatie trucată. Nu poți suferi alături de mine, cât timp mă taxezi cu ora. Și nici nu mi se pare o atitudine de profesionist. Dacă m-aș duce la ortoped nu mi s-ar părea firesc și nu mi-ar inspira mai multă încredere dacă s-ar apuca să geamă, în timp ce-mi reduce fractura, ca să simt eu că îmi înțelege durerea.
Îl vreau dur, aspru, poate
Recent Comments