Timpul din afara timpului
“Începem să murim de când ne naștem. A spus-o un poet, a justificat-o un filozof și-au dovedit-o niște savanți, iar strămoșii noștri au știut-o întotdeauna.”
Acestea fiind spuse, chiar dacă nu o conștientizăm în copilărie, poate nici în prima tinerețe, trăim sub presiunea timpului, a ticăitului unui ceas care ne măsoară implacabil destrămarea.
Atât de multe lucruri de făcut, atâtea dorințe de îndeplinit, atâta viață de trăit și atât de puțin timp.
Mai ales pentru ceea ce iubim, ca să nu mai zic pentru cei pe care îi iubim, timpul ni se pare mult prea scurt, în comparație cu cealaltă fracțiune, cea dedicată supraviețuirii, nevoilor
Varsta discretiei
De multe ori se întâmplă să dăm șanse unei cărți doar pentru că autorul ei este un nume cunoscut, iar asta să ne facă să depășim reticențele față de un subiect care ne agasează prin repetiție și asupra căruia nu mai suportăm (senzația poate fi uneori chiar fizică) să ne încordăm atenția.
Când rezonezi cu o epocă, rezonezi cu cei care i-au consemnat în scris – ficțiune sau document – cele mai importante etape, contribuția la formarea unui curent, deopotrivă social și literar, care și-a extins rădăcinile până în prezent și din care au crescut lăstarii modernismului. Citești tot despre sau de autorii respectivi.
Cu atât
N-am sa invat niciodata…
Să spun un “Nu” categoric atunci când mi se cere o favoare, un serviciu care îmi cheltuiește timp, energie și suflet fără să îmi aducă în timp nicio mulțumire, niciun avantaj.
Să îmi revendic un drept, fie el câștigat sau moștenit.
Să aștept ca lucrurile să se întâmple fără ca eu să le grăbesc, să le întârzii sau chiar să încerc să le stopez evoluția din fașă.
Să ignor voit jumătatea goală a paharului.
Să mă încred pe deplin în oameni sau în mine.
Să economisesc bani.
Să nu îmi mai creez permanent scenarii alternative care să mă zăpăcească și să mă concentrez în schimb asupra unui singur plan esențial “A”.
Să nu mai sap îndârjit
Forever young
Dacă există o sintagmă care mă scoate din sărite (și nu doar la cei vârstnici, și la cei din categoria mea de viață) este: “Tineretul din ziua de azi”, rostită nu cu admirație, nicidecum.
De parcă tinerețea ar fi pentru umanitate un fel de lenjerie schimbată zilnic, odată cu dușul de seară (sau de dimineață). Sau de parcă vremea tinereții fiecăruia n-ar fi stat într-o antiteză maximă cu maturitatea altora, la fel de amnezici cum ne arătăm noi a fi acum.
Am dat “delete” propriei noastre superficialități juvenile și-am rămas în schimb cu ipocrizia. Pe-asta nu ne-o poate lua nimeni, nici măcar anii, mulți, puțini, pe care i-am trăit. Ipocrizia și autosuficiența.
De pildă,
La margine de București
De câte ori mă întorc pe strada pe care am crescut trăiesc aceeași senzație, pe care trebuie să fi trăit-o Gulliver ajuns în Lilliput. Simt că invadez cu călcătura mea uriașă un univers delicat, perfect conservat într-o buclă a timpului: vremea copilăriei mele.
Este inexplicabil, fiindcă locurile s-au schimbat mult, s-au ridicat în unele locuri vile cochete, cu cel puțin un nivel mai înalte decât fostele căsuțe de mahala bucureșteană și care domină acum peisajul aproape gata prefăcut în “cartier rezidential”.
Eu am crescut “la margine de mahala” și nu mi-e rușine s-o recunosc, dimpotrivă. Era un univers patriarhal acolo, cu totul special, evocat splendid, nostalgic, de cântecele lui
Recent Comments