O noua dragoste, Alameddine
“Poate că scrisul şi cititul de cărţi constituie una dintre ultimele apărări ale demnităţii umane care au mai rămas, fiindcă, în cele din urmă, ele ne reamintesc de ceea ce ne a adus aminte Dumnezeu cândva, înainte ca şi El să se evapore în acest veac de umilire nemiloasă – şi anume că suntem mai mult decât noi înşine, că avem suflete. Şi mai mult, mult mai mult decât atât. Sau poate că nu.” (Richard Flanagan, Cartea cu peşti a lui Gould. Un roman în doisprezece peşti)
O carte care începe cu un asemenea motto, nu poate fi decât o carte bună. De
Blog interrupted
Am luat o pauză mai lungă de la blog și mi-am dat seama încă o dată ce știam deja, că orice activitate pe care o suspenzi face ca abilitățile necesare ei să se înmoaie precum untul la soare. Ia, să nu te dai jos din pat o lună, să nu-ți miști picioarele, să vezi cum ți se transformă pulpele în macaroane, și chiar dacă tu aveai impresia că poți sări direct în tălpi și să purcezi la maraton, o să te întinzi pe burtă cât ți-i lunganul. Maraton pe coate încă nu s-a inventat.
Citeam într-un interviu al lui Ray Loriga că se autopedepsește cu o jumătate de
The point
Undeva, prin adolescență, chiar înainte de examenul de treaptă, pe una dintre prietenele mele a apucat-o brusc o criză existențială. Mai exact a avut revelația zădărniciei: la ce bun, zicea ea, să-ți mai faci planuri, să te mai zbați, să mai dai, iei sau pici examene, să te mai amorezezi și să-ți mai treacă, să te mai scobori în fiecare dimineață din pat și să-ți mai fasonezi mutra în oglindă, dacă până la urmă tot se vor sfârși toate, pentru toți la fel, în uitare. Ce rost mai are să trăiești, dacă tot ai să mori?
Discuția se purta în minunații oldies but goldies
Recent Comments