„Sunt nebună, nu-i așa, domnule? Nu pe cât s-ar crede.”
Cinismul este de obicei plasat în antiteză cu naivitatea, cu inocența. Când spui despre cineva că este cinic, îl cataloghezi drept insensibil, lipsit de empatie, dur, sfidător.
Cinismul de fapt și de drept este o doctrină care nu are nimic infam în ceea ce propovăduiește : o viață dincolo de normele impuse cu de-a sila de societate și care ne împiedică de a fi autentici. O reîntoarcere la simplitatea care, împinsă la extrem, poate duce către primitivism. Fără volănașe și danteluțe, fără ochi dați peste cap, fără false pudibonderii va să zică.
Cinismul nu e recomandat, dar parcă nici drăgălășenia în exces.
Și totuși îi prefer pe cinici, la o adică. Mi se par mai realiști,
Uneori, inainte de micul dejun, incerc sa cred sase lucruri imposibile
“Eu joc conțina oarbă cu fantele, și am eu merchezul meu. Bunioară, cărțile le țiu în stânga și joc cu dreapta; am bătut cu fantele, pui cărțile bătute jos, și fantele la loc în mâna stângă, pentru altă ocazie…”
Nu sunt o credincioasă. Spun drept că nu cred în foarte multe lucruri, iar în cele în care (încă) mai afirm că aș crede, mai degrabă mi-e teamă, mi-e jenă, mi-e nu știu cum să spun că nu.
Nu știu dacă m-am născut sceptică, prevăzătoare, dacă bănuiala că nimic nu-i așa cum pare a fi o am în sânge, moștenită transgenerațional, sau dacă m-am transformat pe parcurs lovindu-mă
Recent Comments