„Sunt nebună, nu-i așa, domnule? Nu pe cât s-ar crede.”
Cinismul este de obicei plasat în antiteză cu naivitatea, cu inocența. Când spui despre cineva că este cinic, îl cataloghezi drept insensibil, lipsit de empatie, dur, sfidător.
Cinismul de fapt și de drept este o doctrină care nu are nimic infam în ceea ce propovăduiește : o viață dincolo de normele impuse cu de-a sila de societate și care ne împiedică de a fi autentici. O reîntoarcere la simplitatea care, împinsă la extrem, poate duce către primitivism. Fără volănașe și danteluțe, fără ochi dați peste cap, fără false pudibonderii va să zică.
Cinismul nu e recomandat, dar parcă nici drăgălășenia în exces.
Și totuși îi prefer pe cinici, la o adică. Mi se par mai realiști,
SOS
M-a întrebat cineva ieri ce-am mai făcut. (De când nu ne-am mai vazut, firește, iar asta cred că s-a întâmplat cu vreun an în urmă, plus sau minus).
Nu sunt niciodată pregătită pentru întrebarea asta, fiindcă aproape niciodată nu-mi ajunge timpul și cu toate astea permanent am impresia că nu fac nimic. Că nu mi se întâmplă nimic. Că nu fac să mi se întâmple nimic.
Când sunt întrebată ce mai fac spun bine, iar când sunt iscodită ce-am mai făcut răspund: nimic deosebit. Chiar nu-mi vine altceva în minte.
Nu pot vorbi despre prezent și mă feresc din superstiție să fac previziuni despre viitor. Planuri îmi fac tot
Recent Comments