I’m going slightly mad
Mai că m-aș întinde și eu pe canapeaua unui terapeut. Unui psihoterapeut. Dacă aș găsi unul care să poată (să știe și să vrea) să vorbească normal.
Mă seacă la ficați atitudinea celor pe care îi vezi prin filme, plină de compasiune și empatie trucată. Nu poți suferi alături de mine, cât timp mă taxezi cu ora. Și nici nu mi se pare o atitudine de profesionist. Dacă m-aș duce la ortoped nu mi s-ar părea firesc și nu mi-ar inspira mai multă încredere dacă s-ar apuca să geamă, în timp ce-mi reduce fractura, ca să simt eu că îmi înțelege durerea.
Îl vreau dur, aspru, poate
Fericirea ne face anoști
Am avut o copilărie frumoasă, fiindcă așa a fost să fie, să am un tată extraordinar. Avea 41 de ani când m-am născut și nu trebuie s-o mai spun eu acum, că pentru cineva născut în 1929, 41 de ani era o vârstă. Mă uit acum la mine și la cei de-un leat cu mine și nu văd maturitatea și înțelepciunea celor care și-au trăit copilăria în lipsuri și chinuri, în timpul războiului, adolescența în perioada tulbure de reconstrucție și tinerețea în ritm de marș forțat. La 40 de ani ei erau bătrâni și la minte și în ridurile de pe frunte.
Tatăl meu a știut să-și
Recent Comments