Jocul de-a fericirea
Cum depășim statutul de elevi, cum ne pierdem dreptul la vacanțe. Căpătăm, în schimb, răgazuri pe care le numim sec “concedii de odihnă”.
Pe vremuri vacanța venea firesc, neplanificată și încheia pur și simplu un ciclu. Nu era un “must have”, era un dat.
În vacanță nu era atât de important ce aveai de făcut, cât ce nu mai erai obligat să faci: să te trezești de dimineață, să îți faci temele, să mergi la școală, să te pregătești pentru examene. În vacanță aveai o singură grijă: să lenevești.
Ca truditor cu carnet – nu de note, ci de muncă – te simți
Intamplator sau nu
Anul acesta mi-am luat cu mine în vacanţă trei cărţi, ca de obicei: Dragă viaţă (Alice Munro, care a primit în 2013, la 82 de ani, premiul Nobel pentru literatură), Casa Spiritelor, pe care de mult îmi doream să o citesc, ca să pot vedea pe urmă şi filmul (Meryl Streep, Winona, Banderas… dar am şi eu o fixaţie, întâi cartea, apoi ecranizarea) şi o culegere de povestiri, tot de-ale Isabelei Allende, la care m-a atras irezistibil titlul (Povestirile Evei Luna).
Fiindcă începe să mă lase vederea şi încă nu mi-am făcut curaj să-mi încalec o pereche de ocheţi pe nas, n-am reuşit să termin decât două dintre ele, şi asta cu mare chinuială.
Pentru prima zi de
Desolation comes upon the sky
Unele lucruri le descopăr mai târziu. Nu sunt foarte conectată la trenduri. Apoi mi le însușesc, ca pe un fel de vestigii, tocite bine de alții și aruncate în uitare, din care nu mai rămâne uneori decât o patină.
Fiecare vacanță îți rămâne în amintire prin ceva anume, un feeling special. Vara asta m-am îndrăgostit din nou. De o carte care m-a făcut să plâng de necaz că s-a terminat prea curând, a aceleași Allende, pe care de când am descoperit-o o iau cu mine pe malul mării, încât nici n-o mai pot disocia de ideea de relaxare, de vuiet de valuri, de sentimentul de abandon
Recent Comments