Unele lucruri nu se schimba niciodata. Altele, tot timpul.
Mă leg, de bunăvoie și nesilită de nimeni, cu odgoane de oameni, de conjuncturi, de câte un prezent, iar legăturile se strâng cu fiecare încercare de a mă desprinde.
S-ar fi cuvenit ca timpul să mă îmblânzească și să mă transforme. Să recunosc și să accept ceea ce nicio zbatere nu poate schimba. Să renunț la a mai deretica viețile altora, când ori de câte ori le inspectez inopinat le găsesc mai vraiște decât înainte. Să nu mă mai torturez cu inventarea unor soluții de igienizare, cu efect instantaneu și permanent, a unor stări de fapt învechite, în ceea ce eu consider a fi de rău augur, menținute cu îndărătnicie.
Nu suntem vinovati de ceea ce facem
Nu degeaba se spune că o carte e ca o ușă care ți se deschide: spre o altă lume, o viață nouă, sau chiar spre o altă carte.
Așa cum cunoști oamenii prin oameni, la fel cărțile te împrietenesc cu alte cărți.
Citind “Dragostea cea veche…”, o carte pe care n-aș vrea s-o povestesc sau s-o transcriu aici cuvânt cu cuvânt, dar care presimt că-mi va fi sursa multor postări de-acum înainte, am aflat despre un scriitor ungur, Sandor Marai, și nuvela sa, Moștenirea lui Esther.
Marai spune povestea lui Esther și a primei sale iubiri, Lajos. Cum Lajos a trădat dragostea Estherei și s-a căsătorit cu sora
Heaven can wait
În mine sunt două porniri contrarii. Nu-mi permit și nu am permis trecutului să mă tragă înapoi, ori să mă țintuiască într-un never, nowhere land. Încerc să nu-mi planific strict nici viitorul, să las mereu câte o bortă neastupată de prejudecăți către un Wonderland, de ce nu, posibil. Nu o dată s-a întâmplat ca, în cădere liberă fiind, să nu schițez nici cel mai neînsemnat gest de a mă agăța, de a întârzia aterizarea, lăsându-mă în voia gândului absurd că poate ceea ce mă așteaptă pe fundul temutei prăpăstii e o altă dimensiune, o altă viață, ceva de neimaginat dar de trăit ca experiență.
Încerc să fac în
Recent Comments