Amnezie
Timpul se scurge mai repede.
Tehnologia face ca viața să capete un ritm din ce în ce mai alert și chiar dacă avem impresia că ne exersăm răbdarea în mod conștient prin tehnici moderne de meditație, cu tălpile lipite de sol și mâinile pe genunchi, creierul nostru continuă să scurtcircuiteze sinapsele.
Cu siguranță nu ne mai putem întoarce la ce a fost și la cei care am fost. Odată ce ni s-a cerut imperios să avem atenție distributivă, să fim multitasking, am fost supuși unei presiuni sociale să ne conformăm, schimbarea produsă este ireversibilă și transmisibilă.
Nemaiavând răbdare cu tine, nu mai ai nici cu ceilalți.
Iti amintesti cand ai fost ultima oara fericit?
„Viaţa e pe etape”, am citit într-o carte când aveam doar doisprezece ani. Cartea aceea, despre care nu povestesc niciodată nimănui (o iubesc atât de mult, încât nu vreau s-o-mpart, o nebunie de-a mea) nu este vreun bestseller, iar autoarea ei nu va figura niciodată în nicio istorie a literaturii universale. Este o carte de memorii, o carte fără pretenţii de mare operă literară, dar care musteşte de nostalgie, iar pentru mine acesta este, probabil, sentimentul care m-ar putea defini. Atât de ciudată mi s-a părut atunci ideea că tot ce trăim, şi la un moment dat avem impresia că va dura veşnic, se va sfârşi iar noi vom rămâne doar
SOS
M-a întrebat cineva ieri ce-am mai făcut. (De când nu ne-am mai vazut, firește, iar asta cred că s-a întâmplat cu vreun an în urmă, plus sau minus).
Nu sunt niciodată pregătită pentru întrebarea asta, fiindcă aproape niciodată nu-mi ajunge timpul și cu toate astea permanent am impresia că nu fac nimic. Că nu mi se întâmplă nimic. Că nu fac să mi se întâmple nimic.
Când sunt întrebată ce mai fac spun bine, iar când sunt iscodită ce-am mai făcut răspund: nimic deosebit. Chiar nu-mi vine altceva în minte.
Nu pot vorbi despre prezent și mă feresc din superstiție să fac previziuni despre viitor. Planuri îmi fac tot
Cum sa te îndragostesti doar din mesaje, femeie?!
Se spune că internetul ne-a apropiat la un click. Relațiile la distanță au devenit mult mai suportabile, aș putea supralicita și spune că au devenit posibile. Ca să nu mai pomenesc de lărgirea ariei de căutare a sufletului care să ne oblojească neîmplinirile și frustrările (nu agreez prea tare termenul de “suflet pereche”). Am constatat, din discuțiile pe care le port cu adolescenții născuți în era celei de-a opta minuni a lumii, că decepțiile lor sunt mult mai mici, spre inexistente, în ceea ce privește persoana de la celălalt capăt, al nevăzutului fir care îi leagă în cadrul rețelelor de socializare. Poate că sunt mai superficiali, poate că sunt mai puțin
Roşu. Sec
Puse toate laolaltă, s-ar putea să dea pe dinafară și totuși rămâne senzația unui gol pe care nu-l pot umple nici bucuriile, nici necazurile, nici ratele la bancă și nici copiii.
Poate că ei nici n-ar trebui aduși în discuție, când ați hotărât voi să va legați soarta, unul de-a celuilalt, ei nu existau nici în faza de proiect. Dar cum ai putea să-i excluzi? Iar pentru ei asta-i starea de normalitate, nu cunosc altceva. Tu cunoști și știi că nu așa ar trebui să fie, că e normal să existe certuri, neînțelegeri, dar nu și indiferență, nu și amărăciune, nu și starea asta perpetuă de nemulțumire.
Ai cunoscut pe altcineva și
Sunt fericita doar cu dorinta asta
Încerc să fiu pragmatică. Fac presiuni mari asupra mea, nu doar ca să mă desprind din temnița mea interioară (fiindcă este o temniță, am ziduri înalte și groase, sârmă ghimpată, un întreg sistem de apărare, pentru ca nimic din afară să nu pătrundă și nimic dinlăuntru să nu transpară), dar și să nu privesc peste umăr mai mult decât ar fi absolut necesar pentru propria mea securitate.
O lume a ta, construită potrivit felului tău de a fi, personalității tale, conformă cu năzuințele tale cele mai intime, în care să te retragi pentru a te odihni de toată presiunea socialului, poate
Buna, ce faci?
M-a întrebat cineva ieri ce-am mai făcut. (De când nu ne-am mai vazut, firește, iar asta cred că s-a întâmplat cu vreun an în urmă. Plus sau minus).
Nu sunt niciodată pregătită pentru întrebarea asta, fiindcă aproape niciodată nu-mi ajunge timpul și cu toate astea permanent am impresia că nu fac nimic. Că nu mi se întâmplă nimic. Că nu fac să mi se întâmple nimic.
Când sunt întrebată ce mai fac spun bine, iar când sunt iscodită ce-am mai făcut răspund: nimic deosebit. Chiar nu-mi vine altceva în minte.
Nu pot vorbi despre prezent și mă feresc, din superstiție, să fac previziuni despre viitor. Planuri îmi fac
Recent Comments