As fi vrut sa-i spun…

As fi vrut sa-i spun ca nu m-am schimbat. Aceleasi doruri nu ma lasa sa adorm si aceleasi vise ma tin treaza. Inca nu am invatat cum sa traiesc, inca ma clatin prinsa-n oastea inregimentatilor si inca ma mai izbesc de halebarde incrucisate in fata portilor inchise.
Duc aceeasi lupta pentru supravietuire, ilogica si neacceptata, dintr-o neputinta de a fi rece, indiferenta.
Cand mi-e greu, imi scot marionetele din lada si le trag de sfori, le fac sa danseze, distrez lumea cu ele, lumea se aduna ca la balci, radem strident, pana se lasa noaptea, pana scrancioburile si caluseii nu se mai pot invarti si pustile cu aer comprimat nu mai pot dobori trofee de mucava.
Nu m-am schimbat, chiar daca port tocuri care ma obliga sa merg teapan, adusa de spate. Cand nu ma vede nimeni, ma descalt si o rup la fuga, calc in toate baltile si dau cu piciorul in toate strachinile.
Niciodata nu sunt mai departe, ca atunci cand sunt aici…

As fi vrut sa-i spun ca m-am schimbat. Tocmai de aceea ma privesc tot mai rar si mai piezis in oglinda. Prefer sa ma privesc in ochii lui, sa ma recunosc si sa ma cunosc dupa cum clipeste, dupa cum se incrunta, dupa cum ma atinteste drept in fata, sau dupa cum ma evita, incurcat.
M-am schimbat odata cu prima minciuna de care m-am agatat, odata cu primul adevar pe care l-am respins, odata cu primul compromis pe care am crezut ca o sa-l uit.
N-am devenit un om mai bun, asa cum imi imaginam ca se va intampla. N-am reusit nici sa ma inraiesc. Am trait si voi continua sa traiesc ca oricare altul de pe suprafata pamantului. M-am schimbat in momentul in care am realizat ca nu sunt asa cum am crezut, ca pot blestema, pot huli, pot uri si eu, ca toti ceilalti. Pentru ca, imediat dupa ce trece criza, sa ma rog pentru sufletul meu, sa implor iertarea, sa-mi caut penitenta. Nu asa facem toti?
M-am schimbat, nu mai sunt altfel…

As fi vrut sa-i spun ca sunt altfel. Nu ma poate judeca dupa toate celelalte femei, fiindca nu sunt ca ele.
As fi vrut sa-i spun ca incerc din rasputeri sa fiu ca oricare alta, sigura pe farmecul si puterea mea de a-l manipula.
Si totusi sunt mandra si n-am sa recunosc niciodata ca mi-as vinde pe trei arginti inteligenta, talentul si dreptul la viata vesnica, pentru a-l pastra.
Desi, la fel cu toate celelalte, as putea recurge la orice santaj…
Nu i-as spune ca usa larg data de perete si degetul atintit spre ea erau parte dintr-un naiv plan de impacare, care ar fi trebuit sa aprinda flacara pasiunii si sa trezeasca instinctele de imperechere. Iar daca nu s-a intamplat asa, nu i-as spune niciodata ca am plans toata noaptea in perna.
Sunt atatea lucruri pe care nu i le-as spune, pentru simplul fapt ca nu vreau sa le recunosc. Primul dintre ele: ca nu mai sunt deloc la fel si cea mai buna dovada e ca pot sa-i spun totul, fara sa ma tem ca se va sfarsi.

As fi vrut sa-i spun ca nu lui i se datoreaza schimbarea, ca probabil m-as fi schimbat oricum, cu timpul.
Dar am ramas aceeasi pentru el, in tot ce am mai bun, mai diferit, tot ceea ce ma face insuportabil de neinlocuit.
As fi vrut sa-i spun ca sunt atat de buna sau de rea, cat sa nu-l pot tine si exact atat cat sa nu poata scapa.

As fi vrut sa-i spun…
Si totusi nu i-am spus nimic.
Nu mi-am gasit cuvintele…

Marilena Guduleasa on Nov 7, 2010