Creştetul gheţarului

Doi ani din viaţa unei femei neaşteptat de obişnuite. Un decupaj dintr-un tablou de o simplitate emoţionantă. Indiscreţii discrete, ale unei vieţi trăite într-un anonimat jinduit şi refuzat, pe de-o parte de însuşi destinul ei de poetă, pe de altă parte de relaţia ei cu una dintre cele mai expansive, excesive, extrovertite personalităţi ale ultimelor decenii, Adrian Păunescu.
“Creştetul gheţarului” ar fi trebuit să sugereze culmea nefericirii, a neîmplinirii ei ca femeie, apogeul unei perioade marcate de insatisfacţia erotică (“Amorul nostru – abrupt, nesărat, sumar, ca un viol, ca o nesăbuinţa”), insaţietatea iubirii neîmpărtăşite, sau poate prea împărtaşite, a unui soţ infidel, insensibil la nevoile ei (“Cum vine asta, Constanţa: “A fi a doua, a rămâne prima?” sau “Tu de ce te-arăţi statornic când imaginea ta umblă?”).
Pentru mine, însă, gheţarul e insăşi femeia . În interiorul său, un foc mistuitor, ea scrie sonete tulburătoare, arde de dorinţă, delirează in vise refuzate de realitatea cotidiană. La exterior, duritate de gheaţă, în care dalta destinului ciopleşte cicatrici, iată, nici după aproape jumătate de secol , complet vindecate.
Interesul cancanier e rapid înabuşit. Cauţi pasajele în care descrie întâmplări banale din viaţa unui soţ – viitor monstru sacru, dar atenţia ţi-e abătută de la amănuntele posibil sordide, la un context în care totul devine explicabil, chiar şi violenţa.
Pare că femeia şi-a îngheţat temporar terminaţiile nervoase senzitive. Lipsa totală de revoltă in faţa unei vieţi trăite pe bucăţi, de-a rândul, bucurii care nu se ating, nu se confundă, alunecă unele pe langa altele: bucuria maternităţii, bucuria creaţiei, bucuria de a întâlni personalităţi formatoare ale propriei personalităţi (Mircea Eliade, Miron Radu Paraschivescu) nu coincid, sunt trăite separat, nu reuşesc să se adune în întregul unei fericiri depline.
“Binele si răul se succed cu repeziciune, anulându-şi reciproc acumulările şi renăscând de la un ceas la altul. Nici binele , nici răul nu mai contează decât ca erodante loruşi. Absurd, ce mă distruge pare că-mi prieşte…”
El scrie “disperat, gălăgios, plin de nervi”, aşa cum trăieşte. Ea caută formele fixe, disciplina sonetului, care îi dă “o stare de bine şi un echilibru în dezordinea generală”.
“El nu visează, ci acţionează febril, pătimaş, nesăţios, irascibil, nerăbdător, fascinant”.
O reţin lângă el “dorinţa de a-l şti un poet mare”, dar şi cei doi copii, pentru care “ar fi meritat să ne fi iubit şi noi, până la capăt”.
Are elanurile gospodăreşti ale unei femei dedicate familiei, casa trebuie “să-i îmbrace sufletul”, copiii sunt “şansa de înnoire a lumii”.
Se “camufleaza” în poeme cu versuri lungi, “nişte schelete fără carne şi sânge, doar oase şi rudimente de suflet care aburesc”.
În rest, viaţă scindată între nevoie si năzuinţă, între elan şi oboseală, între memorie şi uitare, între disperare şi calm. Un parcurs îngreunat de amintiri, de incărcătura de balast a clipei prezente, plumb turnat pe aripi care se ridică greoi in zbor.

“Tinem minte ce vrem, ceea ce putem din ceea ce nu este înca, unicatele noastre secrete unicatelor noastre…încremenesc aparent nepăsătoare, cu peocuparea celui disperat să-şi uite de sine, oglindindu-se cât mai sărac în speranţă. Mă topesc, mă înec convinsă că-mi scapă, dacă nu mă grăbesc, ceea ce nu e. Să vedem, mai târziu. Şi iarăşi aş sta într-un lan de iarbă coaptă, în nesfârşita uscăciune, cu greieri sărindu-mi peste piept… Amintirile? Ele nu pot fi decât în viitor.”

Constanţa Buzea îşi trăieşte conştiincios prezentul. Amână deznodămintele fericite pentru mai târziu, un târziu despre care nu poate şti sigur că nu va fi precedat de particula “prea”.

“Unde puţinul bine care-ar fi putut să fie sus
Despică o gură colosală şi urlă,
Unde răul de care m-am temut face măşti ridicule de sfială,
Când frica de moarte s-a rezolvat în sfârşit,
Cel mai greu este sufletul celui fericit…”

Un personaj romantic, după toate canoanele romantismului. În jurnalul său, încheie cu cititorul un pact autobiografic. Nu ne cere să credem, nu ne pretinde să înţelegem, nu ne oferă justificări. Se oferă, în paginile lui, “ferindu-se de atingeri, timidă, pudică, tăcută”, într-o realitate a vieţii ei asumate, acceptate: “Eu sunt o sălbatică blândă/ O fiară pe care nici îngerii n-o înţeleg…”

Întreaga ei trudă, febra ei şi focul arzând mocnit în miezul gheţarului:
“Un simţ mărit, un nerv uscat, o pată,
Nimicul ars şi, totuşi, lumea toată”.

“N-am să mă decid uşor şi nici definitiv ce sunt amintirile, acte de avariţie sau acte de generozitate”.

Eu i-am mulţumit, în sinea mea, apoi şi prin aceste rânduri, Constanţei Buzea, pentru generozitatea de a fi împărtăşit cu mine “bucuria si groaza de a înmărmuri şi de a se topi” în propriul trecut…

Marilena Guduleasa on Mar 12, 2011