De cate ori…

“De câte ori îmi vine să cred în ceva frumos, intervine ceva, ceva mărunt si dureros, ceva lipsit de pietate – şi sunt izgonită îndărăt, în zona turbure…”
Sunt cuvintele Ninei Cassian, “Memoria ca zestre”, vol. II.

Mărturisesc ca încrederea nu e punctul meu forte. Mi-o pierd şi mi-o regăsesc, o dăruiesc şi mi-o recuperez şifonată, mi-o acord pâna şi mie insămi cu zgîrcenie.
Ca orice muritor, nu pot trăi fără credinţă: în bine, în frumos, în dragoste, în Dumnezeu. Şi mă străduiesc să cred. Să nu privesc dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber. Să nu intru în amănunte, să nu caut detalii, să nu scormonesc după dovezi. Cred o vreme, fără să cercetez, după care nu îmi mai e de-ajuns şi vreau să mă conving.
Zona mea tulbure e zona îndoielii. O zonă intimă, în nuanţele de alb şi negru ale unui negativ. Retrasă în camera obscură, precum melcul în cochilia lui răsucită, developez filmele realitaţii surprinse în instantanee, şi zonele albe sunt cele care scot la iveală ceea ce în realitate e întunecat şi lipsit de strălucire.
Nu dărâm niciun mit şi nici nu descopăr cine ştie ce secret ascuns al înţelesului vieţii. Ajung mereu la aceeaşi concluzie, că “nimic nu e ce pare a fi”, exact atunci când aproape că-mi venea “să cred în ceva frumos”.
Orice evadare din cochilie e motivată de dorinţa de a crede, de nevoia imperioasă de a găsi frumosul, de a descoperi că există starea pură a sentimentelor, că lumina si căldura soarelui nu sunt făcute să altereze.
Şi totuşi nu reuşesc să salvez de la pieire nicio credinţă, chiar dacă le târăsc în bârlogul meu şi le îngrop în mine, prea des le scot la lumină să le mai văd, să mă mai bucur, să le mai cercetez, până ce ochiul prea atent, simţurile prea ascuţite la pândă, descoperă imperfecţiunea.
Munca de a-mi dovedi că există lucrul acela unic, miraculos, în care poţi crede şi căruia te poţi încrede, se năruie în deznădejde.
Ciocârlia se avântă în înaltul cerului, în zorii dimineţii, şi cântă. Cântă în zbor, numai aşa poate, numai aşa simte. Apoi se prăbuşeşte în muţenie, la pământ.
Zborul e credinţa. Credinţa că există ceva, dincolo de puterea noastră de a pătrunde, de a pricepe. Ne avântăm, pentru a găsi acel ceva. Apoi ne lovim de o barieră invizibilă şi revenim îndureraţi şi muţi într-o lume lipsită de pietate. Şi totul se tulbură.
Pană la urmă, în dorinţa aceasta nebunească de a ne găsi credinţa şi de a o păstra intactă, demersul nu e acela de a ne dovedi că nimic nu ne merită într-atât, încât să ne dăruim, pur şi simplu?…

Marilena Guduleasa on Mar 6, 2011