In oglinda

Cand se privise in oglinda, ii venise in minte un banc, bancul acela cu Maria, care dupa ce-i face reprosuri barbatului ei, lui Ion, ca nu-i gospodar, nu o iubeste, bea cam mult si nu mai alege la femei, a asteptat sa vada o schimbare. In prima zi n-a vazut nimic, nici in a doua, de-abia in a treia a inceput sa zareasca putin, cu stangul.
Avea pleoapele atat de umflate si de rosii, de parca ii scosese cineva ochii cu o tepusa incinsa in foc. Si-a inabusit repede icnetul de voma, spasmul care anunta o noua criza, de fiere, de nervi, de greata. Apa rece i-a mai potolit arsura.
Doua zile fusese week-end, de maine, gata, incepea munca. N-avea de gand sa se dea pe tava cotofenelor din birou. Nu stiau decat sa barfeasca si sa se mire, ca aia e asa, ailalta pe dincolo, tot barbatii altora erau mai barbati ca ai lor si tot altele aveau noroc. Era sigura ca si pe ea o vorbeau. E drept ca si el le curta pe toate, saruta maini, la propriu, in dreapta si in stanga, o luase pe sus in pasi de dans si pe tanti Getuta, cu matura cu tot. Ce sa te mai plangi ca te-ai nascut cu plasa in mana, pe care abia o aburci in troleibuz, in timp ce el invarte cu un deget inmanusat volanul masinii si nu cumpara macar o paine in drum spre casa. Sau ca se aseaza la masa, mananca, si nici farfuria in chiuveta nu si-o duce, arunca servetul ca la restaurant si se eternizeaza in fata televizorului. Ca baia e plina de cosmeticele lui cu nume de oameni, in timp ce ea stoarce un parfum de zici ca sfantul duh a suflat peste el, sa nu se termine pana la Craciun, cand poate vine Mosul si la ea. Isi dadeau coate si ochii peste cap, ai lor erau si gospodari si vrednici, miroseau a sapun de 2 lei si asta in cel mai bun caz, daca nu a transpiratie cu iz de motorina si accente de ulei de motor. “Sa facem schimb, ti-l dau pe-al meu” era o gluma deja rasuflata, nici nu i-o mai aruncau pe-un ton amical, mai degraba acru, o puneau la colt, o reduceau la tacere.
Ce sa le spuna, nu le mai spunea nimic, le cunostea repertoriul cules din revistele pentru femei si telenovele: un barbat nu se tine cu zacusca, ci cu poale-n brau. Mai lasa-le dracu’ de vase si de cratite, parfumeaza-te, da-te cu ruj, sari in tocuri si du-te dupa el, ca de-aia isi iau barbatii lumea-n cap, se satura sa traiasca cu slujnicele in casa, putin le pasa de scamele din covor, daca au la brat o femeie adevarata, dupa care se intorc capetele ca titirezele.
Nici macar nu le putea uri pentru asta. O urase pe maica-sa, in schimb, cand tatal cu care se mandrea, de mana caruia se agata topita cand venea de la munca, sorbindu-l din ochi, i se parea ca e leit Richard Gere, cu parul lui grizonat usor pe la tample, cu gropita lui din barbie, cu tigarile lui de foi, plecase de tot, definitiv din viata lor, stiuse ca definitiv dupa cum inchisese usa in urma lui, incet, fara sa o tranteasca, rasucind cheia pe dinafara, de doua ori. De doua ori, asta fusese semnul cel mai clar ca n-avea sa se mai intoarca. Asa se incuie usa cand pleci dintr-o casa pustie, cand nu mai ramane nimeni in urma ta.
Si maica-sa, ce-o mai urase atunci, cum ramasese fara o vorba, cu mainile cazute pe langa corp, in care tinea un servet de bucatarie si o farfurie ciobita. Prajea peste, mujdeiul era pe masa, raspandind un miros intepator. Nici acum nu mai suporta mirosul de usturoi. Peste halatul decolorat isi legase un sort, patat de ulei, avea cearcane si parul, grizonat si-al ei, era prins la spate intr-un coc ca o gogoasa de matase. O urase, ca nu avea si ea unghii lungi, date cu lac si ochii incondeiati ca ouale de Paste si ca nu mirosea a parfum din catalog. A vrut sa alerge dupa el, dar n-a lasat-o. A urat-o si pentru asta si toata copilaria ei a urat-o pentru cat muncea si pentru cum nu isi cumpara niciodata nimic nou, nimic frumos, pentru ca avea mereu ochii rosii, desi nu plangea niciodata, si pentru ca o mangaia in somn si o facea sa se contracte sub atingerea mainilor ei aspre, de parca ar fi curentat-o.
N-avea nevoie de sacrificiile ei, asa cum nici tatal n-avusese. Inca nu-si intelegea sentimentul de vinovatie, credea ca simte doar frustrare si revolta si nevoia sa rupa lanturile care o legau de fiinta aceea moale ca o pasta, pe care nu o putea lovi, nu o putea trezi, nu o putea scoate din rutina si din viata aia de ocnasa, pe care nu i-o pretindea nimeni.
Din nimic se iscau crizele. Cum a fost si in ziua aceea, cand i-a strigat cu o voce pe care nici ea nu si-o mai recunostea: “Tu l-ai alungat, tu, cu capoatele tale ponosite, tu, cu pestele si mujdeiul tau, cu buzele tale crapate, cu tocurile tale scalciate, tu… Tu!” Se vazuse fugar in oglinda si se speriase, ochii ii iesisera mult din orbite si la coltul gurii avea ca o spuma, balonase de sapun. Se speriase si se pierduse si un hohot ca un clocot ii galgaise in gat. Mama intinsese o mana spre ea si atunci a impins-o, fara putere, ca in vis, dar atat de hotarat, ceva in privirea ei a facut-o sa se opreasca. A iesit stapanit pe usa si a inchis-o in urma ei, cum inchizi usa unui cavou.
Isi facuse datoria fata de ea, cu varf si indesat. Nu-i lipsise nimic. Nici tatal nu i-a mai lipsit, dupa o vreme. Mai ales dupa ce l-a cunoscut pe el, fermecatorul, seducatorul, sarmantul. Ii placeau femeile. Ii placeau toate. Ii placeau pentru ca erau femei. Nu simtise niciodata amenintarea vreuneia, in mod special, fiindca toate erau la fel pentru el. Il faceau sa se simta barbat, roiau in jurul lui, sa-i intre in gratii, iar el dansa cu toate, flirta cu toate, glumea cu toate, le voia pe toate. De luat, insa, a luat-o pe ea. Cand erau doar ei, era un copil care trebuia “grijit”, cum spunea bunica. Toata efervescenta din afara casei se stingea, era apatic, obosit si bosumflat. Se necajea si de un nasture, daca atarna la manseta, si de o cuta invizibila pe care si-o descoperea la coltul ochiului si pentru care nu mai voia nici sa manance. O privea cu recunostinta si ii multumea stins, pentru cat de buna e si de intelegatoare. Ii saruta incheieturile mainilor si se prefacea ca se zgarie cu podurile palmelor ei, din ce in ce mai aspre. O punea mereu sa jure ca o sa fie a lui si numai a lui si a pus-o sa jure si in noaptea in care nascuse o fetita. Alt necaz, o fetita. Isi dorise un baiat, era satula de femei, in tot neamul ei numai fete, una dupa alta, o procesiune de biete fiinte cenusii, sterse, spelbe, fara fason, fara personalitate, fara curaj, fara viata in ele. Intorsese capul intr-o parte, o s-o vada mai tarziu, o s-o vada toata viata, toata viata ei.
Isi amintise de mama si ura aia veche o simtise calcifiata in stanga sternului, ca o tumoare, ca o excrescenta aderenta inimii, comprimand-o si sufocand-o.
Se intorsese acasa umilita, obosita, dupa cinci zile de recuperare si casa era rece, atat de rece incat inchisese toate geamurile si trasese draperiile incercand sa retina caldura, atata cata mai era. Pusese copilul in patut si se apucase de treaba, cu draperiile trase nici n-a vazut ca s-a intunecat, nu si-a dat seama ca e noapte. Si dupa ce a alaptat copilul a adormit greu, somn de moarte, somn narcotic, fara vise, n-a auzit cand s-a intors si n-a mai apucat sa-l intrebe de unde.
Maine a devenit azi si era tot prea curand, a amanat , n-avea putere si nici timp. Timpul devenise problema de capatai, copilul o devora, nu reusea sa se adune, sa se organizeze, se simtea biruita si coplesita si ar fi vrut sa planga, dar nici de asta nu mai avea timp, decat pe fuga, o lacrima-doua si gata, nu-si mai putea desprinde lespedea aia de piatra de pe suflet.
Cine-i vedea alaturi ii putea crede mama si fiu. O mama inca tanara, a unui sot in floarea varstei.
Nu-si mai amintea cand a ramas prima oara singura, acasa. Dar scena se repetase de multe ori de-atunci. Avea si el “obligatii”, altfel de obligatii, trebuia sa se vada cu lumea, sa iasa, nu se puteau intemnita amandoi, ingropa intre patru pereti. Copilul va creste, toti copiii cresc, n-am auzit de nimeni sa fi ramas mic, agatat cu gura stirba de sanul ma-sii.
Aveau o oglinda mare pe perete, in hol, si intr-o dimineata, cand l-a condus spre usa, in timp ce-i tinea haina, s-a vazut in ea ciufulita, nedormita, cu umerii cazuti, cu halatul decolorat, si el ar fi jurat ca a auzit-o spunand “Mama”. A si ras de ea atunci. “Mama”…
Toti anii astia din urma s-a gandit la ea. N-a vrut sa se gandeasca, dar s-a gandit.
Si s-a hotarat: ea n-o sa fie la fel.

Marilena Guduleasa on Mar 30, 2011