Atentie, se pogoara!

Până nu s-a legiferat week-end-ul prelungit de Rusalii, habar n-am avut ce semnifică sărbătoarea asta creștină. Noroc cu copilul și cu orele de religie de la școală, că m-au luminat: se pogoară Duhul Sfânt. De fapt, celebrăm că s-a pogorât, cu 2000 și mai bine de ani în urmă, trimis de însuși Dumnezeu pentru a-i împuternici pe Apostoli să vestească Evanghelia.
Nu sunt prea credincioasă, în sensul că nu îmi fac cruce când trec pe lângă o biserică, nu țin post și mă achit de obligațiile casnice în special duminica. Sâmbăta prea vine după vineri, ca să mai fiu în stare să mă mobilizez. Le invidiez din punctul ăsta de vedere pe femeile evreice că au sabatul, în care nu doar că n-au voie nici să stingă luminile, dar să mai spele și vasele, și ale căror bărbați sunt obligați să le satisfacă toate dorințele în noaptea de sâmbătă spre duminică. Mai departe nu știu ele ce fac, dar știu că eu deretic, spăl și gătesc duminică seară, de nevoie, să-mi ajungă cel puțin jumătate din săptămâna care se înnoiește în nesfânta zi de luni.
Și totuși, când e câte o sărbătoare de-asta mare, cu miză, parcă nu-mi vine nici mie hărnicia la îndemână. Le las așa, cum au căzut: hainele în coșul de rufe și farfuriile în chiuvetă.
Până nu demult aveam doar Crăciunul, Paștele și 1 Mai, care nu e sărbătoare crestină, dar în care leneveam cu religiozitate.
În timp ce eu fac ce știu mai bine în zilele mele libere, adică mă perpelesc în somn cu conștiința încărcată de toate treburile începute și lăsate neterminate, ori neîncepute neam, spiritele morților, cele care s-au slobozit singure din strâmtoarea mormintelor în Joia Mare și-au făcut un ocol de 50 de zile ca să-și updateze informațile despre lumea noastră, se pregătesc de Marea Întoarcere în lumea umbrelor. Unele poate că n-ar avea chef, așa că viii de noi ar trebui să le împodobim locurile de veci cu flori proaspete, ca să le facem mai primitoare și să ademenim spiritele cu pomeni gustoase, întru veșnica lor pomenire.
Cum omul tinde să-și piardă calitatea de Homo Religiosus în favoarea lui Homo Mercantilus, ziua Rusaliilor s-a expandat și ea într-un week-end de consum.
Odată, demult, în copilăria mea, în sâmbătă Moșilor de vară se împărțea vin în ulcele de pământ, orez cu lapte și scorțișoară, și cireșe de iunie, mărunte, cărnoase și dulci.
Nu plănuiam excursii, sejururi, nu plecam nicăieri de-acasă. Dimpotrivă, primeam.
Moșii erau o altă sărbătoare de familie, în care ne adunam împreună și ne pomeneam morții.
Pentru mine aceasta a fost și a rămas semnificația sărbătorii, rostul și temeinicia ei: o rupere din ritmul îndrăcit de muncă, un răgaz de odihnă și de împăcare, o primenire a gândului. Și-o mână de cireșe, gustate pentru prima oară în an.