Bonjour, tristesse!

https://www.youtube.com/watch?v=BOByH_iOn88

Sunt încă nişte copii, dar vorbesc despre dragoste, despre fidelitate, despre devotament şi încredere. Bineînţeles că nu se pot fixa într-o relaţie. Bineînţeles că dragostea pe care o experimentează ei este doar un preludiu al celei adevărate, care va veni mult mai târziu. Nimeni nu va scăpa. Iar dacă nu va veni, o vor inventa, fiindcă nimeni nu poate trăi fără să moară măcar o singură dată de dor, apoi să renască din cenuşa acelei iubiri purtând stigmatul ei ca pe un trofeu, ca pe un certificat de maturitate.

Ca şi cei de la adunările alcoolicilor anonimi (sau  dependenților de diverse lucruri care îi împiedică să trăiască aşa cum a stabilit societatea că ar fi normal) mi-aş putea începe discursul prezentându-mă: Numele meu este M şi nu ştiu nimic despre dragoste. Evident, n-ar fi adevărat. Ştiu o mulţime de lucruri, dar nu mai sunt sigură că ceea ce ştiu este despre cum ar trebui să fie sau cum este. Despre cum ar trebui să se întâmple sau se întâmplă. Din cărţi sau din viaţă.

Un exemplu: la 20 ani (o citez pe Francoise Sagan) îmi amintesc foarte bine că hotărâsem să fiu fericită. Acum, în schimb, nu mă pot hotărî să trec de la stadiul de tânără femeie, la cel de femeie încă tânără, ipostază în care nu mă regăsesc absolut deloc. Cât despre fericire… Nu cred că poţi fi fericit fără să iubeşti. Nu cred că mai poţi fi fericit nici după aceea. Te înveţi să trăieşti cu o nelinişte în suflet.

Dacă m-ai întreba acum, ţi-aş spune că tot ce începe are şi-un sfârşit şi că n-ar trebui să uiţi asta nici când eşti îndrăgostit, fiindcă  te-ar face să trăieşti mult mai conştient clipa, să te bucuri de ea, în loc să amâni fericirea pentru mai târziu. Tot timpul aştepţi să se întâmple ceva frumos, ceva măreţ, ceva care să te ridice până în al nouălea cer şi cu cât aştepţi mai mult, cu atât te îndepărtezi de ceea ce ai. Laşi să treacă pe lângă tine clipe pe care poate altfel le-ai îndupleca să mai stea.

E acum moda cu antrenorii personali şi ei toţi îţi spun să înveţi să ceri. Încerc să aplic sfatul în felul meu, deloc materialist: cer clipei să stea în loc, atunci când reuşesc să fiu conştientă de ea, când reuşesc să mă desprind din goana nebună în care trăiesc şi să simt efectul ciudat al regăsirii de sine.

Şi-apoi, tristeţea… nu-i chiar tristeţe, e nostalgie. N-aş putea trăi fără ea. De foarte multe ori accesele mele de fericire îmi par exagerate, groteşti, vulgare. Nu mă simt vie când nu mă apasă nimic, când nu mă doare nimic, când nu mi-e dor de nimeni. Îmi poate fi dor de tine şi când stau în braţele tale, aşa cum uneori mi se face un dor sfâşietor de mine, cea care am fost.

Oricât de mult ai căuta simplitatea, firescul, o să-ţi fie imposibil să le găseşti într-un singur om, într-o singură relaţie. Oamenii sunt atât de complicaţi, de ascunşi, încât n-ai să poţi niciodată iubi pe nimeni cu adevărat, aşa cum este el. Iubeşti ceea ce-ţi închipui, iubeşti ceea ce presimţi în celălalt, şi vei fi foarte, foarte dezamăgit dacă vei vrea ca el să intre de bunăvoie în eresul tău. Oricât de strâns am adormi îmbrăţişaţi, de visat vom visa separat. Oricât de strâns…

Eu n-am iscat gelozie in sufletul nimanui, doar o încredere nemăsurată că orice s-ar întâmpla, că voi fi minţită, înşelată, lăsată uneori de izbelişte, voi rămâne la fel, mereu egală cu mine însămi, idealistă până la capăt.

Mi-e îngrozitor de frică de compromis. Oamenii confundă concesia cu compromisul. Dar una e să-i laşi celuilalt avantajul, să renunţi uneori la ceea ce ţi-ar face plăcere, pentru a-l face pe el să se simtă bine, hai, fericit (deşi e o vorbă mare asta şi cred că e şi puţin cam nerealist să crezi că fericirea cuiva poate depinde de tine în asemenea mare măsură) şi alta să renunţi la valorile tale, la credinţele şi la principiile tale, singurele care te ţin drept.

Nu mai cred deloc în jurămintele de fidelitate. Nu pentru că n-aş crede că e posibil ca doi oameni care se iubesc să nu-şi calce strâmb unul altuia. Dar cred că lucrul acesta nu poate fi complet controlat şi stăpânit. Şi mai cred că jurământul în sine, chiar sincer, poate pune o asemenea presiune pe cel care l-a făcut, încât la un moment dat să devină obsesie. Gândeşte-te mult la un lucru şi el se va întâmpla, fără îndoială.

Cred că toţi ne începem viaţa cu gândul că vom şti să o transformăm în ceva cu totul şi cu totul special, o aventură extraordinară, o poveste fără sfârşit. Că nu vom călca pe cărări bătătorite, dimpotrivă, vom deschide drumuri noi şi vom învăţa să zburăm. Că vom fi fericiţi, no matter what. Iar asta chiar ni se întâmplă, într-un fel sau altul, tuturor.

La fel cum într-o zi, pentru fiecare dintre noi, Ea va intra pe uşă cu toate amintirile noastre, cu tot praful călătoriilor noastre pe tălpi, cu toate mările şi oceanele pe care le-am traversat în priviri, cu toate visele noastre secrete neîmpărtăşite nimănui, niciodată, iar noi o vom saluta şi îmbrăţişa, aşa cum nu poţi îmbrăţişa decât pe cineva întors la tine după o lungă şi dureroasă absenţa: “Bonjour, tristesse!”