Prima oara. Și ultima…

Țin minte perfect cum a fost “prima oară”.
“Prima zi din restul vieții mele” o pot descrie în cele mai mici amănunte. Un fel de a spune “prima”, fiindcă au fost mai multe, foarte multe, nu atât de multe cât să le confund între ele, să nu mi le pot aminti separat, pe fiecare-n parte.
Nici nu stau împreună, poate din cauza asta, că fiecare are sertărașul ei, memoria e ca un cloisonne fasonat, în ale cărui despărțituri păstrăm învelite în foițe gingașe tot ce avem mai de preț și care ne face să fim unici, speciali, diferiți.
Ultimele dăți, în schimb, le-am uitat. Și în ciuda faptului că am realizat de mult că ar trebui să-mi schimb cloisonne-ul, sau să-mi mai iau unul la fel de încăpător și de bine compartimentat și pentru ele, încă n-am reușit să învăț să rețin și clipele despre care aflu prea târziu ce încărcătură valoroasă aveau și cât de săracă încă am mai devenit lăsându-le să alunece în uitare.
Au fost locuri pe care le-am părăsit neștiind că n-am să mă mai întorc niciodată la ele și oameni de care m-am despărțit fără să bănuiesc că n-am să-i mai văd niciodată în viața asta.
Dacă aș reuși să fiu atât de atentă, de concentrată la ce se întâmplă în jurul meu, încât să rețin totul, oameni, locuri, fapte, cuvinte, poate că aș reuși să învăț să trăiesc fiecare zi, clipă cu clipă, ca și cum ar fi ultima.
Aș câștiga enorm, sunt conștientă de asta. Mă împac doar cu gândul că aș pierde ceva la fel de important pentru mine, aș pierde sentimentul nostalgiei, despre care eu cred că e singurul care mă deosebește de o plantă sau de o vietate sălbatică lipsită de profunzimi sufletești.
Sau poate doar mă păcălesc singură, că dacă n-am să rețin mărturii reale, concrete, ale finalurilor implacabile trăite, am să mă pot cândva întoarce, să le rescriu.
Și-atunci ar părea că e din nou “prima oară”. Prima zi din restul unei vieți întregi de trait…