Hey, you!

“…out there in the cold
Getting lonely, getting old, can you feel me?”

Am ajuns la concluzia că mare parte din relaţiile mele “de-o viaţă” au rezistat în timp, nu fiindcă mi-ar fi plăcut extraordinar de mult cum au evoluat persoanele respective, ce-au devenit ele, cât pentru că eu le-am înregistrat în memoria mea afectivă în cea mai bună, mai pură, mai inocentă versiune a lor: cea din copilărie sau din adolescenţă.
Într-un fel absurd şi irevelant îmi iubesc prietenii fiindcă am crescut împreună, iar când îmi fac câte-o nefăcută mă gândesc la ei ca la copiii care-am fost şi-i iert pentru nesăbuinţă fără prea mult efort.
Cu absolut toţi cei de care viaţa m-a despărţit abrupt, căscând un hău între vremurile fericite, de aur şi cele poleite subţire din prezent, mă regăsesc la drumul jumătate. Punţile se reînnoiesc firesc, se leagă fără fisură şi aproape că anulează timpul scurs între un rămas bun  şi un bine te-am regăsit. Ne reîmprietenim cu aceeaşi uşurinţă cu care, odată, demult, ne-am prins de mânuţe şi-am rupt-o la fugă, întrecându-ne care va trece primul pe sub arcul de curcubeu al timpului.
Sunt sigură că, dacă ne-am putea întoarce printr-un miracol în bănci, între zidurile vechi ale bătrânelor noastre şcoli, ne-am relua exact aceleaşi locuri, fără să clipim, aceleaşi prietenii am lega, poate că şi aceleaşi greşeli am face, am râde şi-am vorbi neîntrebaţi, am fi taxaţi la notele la purtare, am excela la aceleaşi materii şi le-am ignora tot pe cele despre care gândim acum că, dacă le-am fi acordat mai multă atenţie, am fi izbutit un parcurs mai strălucit. Degeaba ne place nouă să ne gândim că am “crescut”, ne-am maturizat, am devenit mai nu ştiu cum (înţelepţi să fie cuvântul?). N-am făcut decât să îmbătrânim, să obosim, să ne rutinăm, să ne blazăm. Să devenim. Noi, cei adevăraţi, autentici, am rămas în afara parantezelor între care ne-am închis, de voie, de nevoie.
De câte ori ajung să mă întâlnesc, chiar şi virtual, cu un prieten vechi, unul dintre cei care m-au cunoscut pe când încă mai ezitam sortând mască după mască, probând şi experimentând să văd care mi-ar putea ascunde mai bine temerile, îndoielile, nesiguranţa, simt cum se rup în mine nişte zăgazuri. Barierele şi limitele pe care singură mi le-am impus (de ce-oi fi făcut-o, nu ştiu) dispar. Dintr-o dată nimic nu mai pare atât de grav şi de important. Dau în mintea copiilor şi, Doamne, cât de bine mă simt!
Şi-apoi mă cuprinde îndoiala, năravul meu fără lecuire: Hey, you, trăieşti într-o iluzie! Copiii aceia nu mai există. Adolescenţii aceia frumoşi au pierit de mult şi nici tu, fată dragă, nu mai eşti ce-ai fost. Nu zic că nu ţi-ai mai putea îndrepta umerii şi n-ai mai putea sări într-un picior, dar nu ţi-ar mai sta bine. Piteşte fetiţa, retează-i cosiţele, desenează-i nişte umbre sub pleoape, adună-i zâmbetele într-un surâs amar. Pudreaz-o un pic şi pe la tâmple. Eşti gata acum, poţi păşi în lume. Nimeni n-o să te recunoască!