Casa noastră

Am crescut într-o casă cu multe fete. Am prins cea mai grea și mai urâtă perioadă, când toți ne îmbrăcam la fel, miroseam a același parfum-deodorant, ne încolonam la fel la cozi, la capătul cărora aveam să aflăm de fapt “ce se dă”. După ore și ore de așteptare, dacă aveam noroc, ne întorceam cu ceva acasă: cu un pantof roșu și unul verde, Guban, cum am pățit-o odată. Ce mai conta că n-aveai la ce-ți asorta o pereche de pantofi verzi? Verdele era noul negru: se potrivea cu orice: cu orice croi și culoare de mantou, din sutele identice care defilau pe stradă.

Să fii în stare în vremurile acelea să-ți croșetezi un pulover din mohair sau să-ți croiești o fustă după un tipar din Burda, te propulsa, la propriu, direct pe catwalk.

Femeile erau frumoase și-atunci, dar mai mult cu sacrificii, decât cu artificii. Cu mare artă, oricum.
Circulau broșuri scoase de la naftalina, de prin anii când mama Zina era fecioară, din care învățai cum să îți deschizi porii la aburi de ceai de mușețel, să-ți exfoliezi pielea cu tărâțe, să-ți tratezi cearcănele cu rondele de castravete și să-ți hrănești tenul cu măști din lapte și miere. Cum să-ți speli părul cu infuzie din foi de ceapă, ca să prindă o tentă roșcată, sau din coji de nuci, să se închidă la culoare. Cum să-l limpezești cu zeamă de lămâie, ca să se descurce mai ușor, cu oțet, ca să nu faci mătreață și cu bere, dacă vrei să-ți reziste coafura mai multe zile la rând.

Toate astea se numesc acum “hand-made” și sunt la mare căutare, dar în copilăria mea erau mai degrabă luxul săracului.

Cu săpun fîn de toaletă ne spălam doar mâinile și fața, pentru părțile rușinoase, sau mai puțin expuse, era bun și săpunul de casă, care arăta ca un bolovan căcăniu și nu făcea spumă mai deloc.

Pasta de dinți o îmbunătățeam cu bicarbonat, iar în loc de apă de gură diluam niște apă oxigenată de la farmacie, ca să ne albim dinții și să nu ne sângereze gingiile.
Tot farmacistele, iar asta exercita asupra mea o adevărată fascinație, preparau creme de față, unguente, loțiuni de curățare, soluții împotriva transpirației picioarelor, a căderii părului, a exfolierii unghiilor, chiar și de albire, cu bismut, pentru cele cu pielea mai colorată. Le vedeai, în halate albe, prin gemulețul care despărțea oficina de receptură (am aflat mai târziu cum se numesc acele încăperi) cum toarnă, amestecă, picură, agită, măsoară, cântăresc, lipesc etichete scrise de mână (de mâna lor!) pe borcănelele și sticluțele, care brune, care transparente, încât în mintea mea de copil asta era meseria visurilor mele. Am și practicat-o o vreme.

În casa noastră cu fete multe, tatăl meu, nu știu cât era de răsfățat, dar exploatat era, și încă cum! De voie, de nevoie, se specializase în cismarie (punea cele mai rezistente flecuri la pantofi), repara și uneori chiar confecționa bijuterii, împletea codițe, ajusta coafuri (paj, castron, Mireille Mathieu, Cio Cio San), făcea piercing la domiciliu (găuri în urechi, cu un ac înroșit în foc), găsea soluții ad-hoc pentru orice moment de criză. Dacă se termina acetona, la el în atelier găseai cu siguranță un diluant de vopsea care să-ți șteargă oja ciobită. Mie mi-a curățat odată ceara de epilat întărită de pe gambe cu un șomoiog de vată îmbibată în motorină (cred totuși că a diluat-o, că părul a continuat să crească).
Dar totdeauna, absolut, mama avea întâietate. Și la tuns, și la coafat: ea trebuia să arate bine, să întoarcă lumea capul după ea pe stradă.

Îi cântam un cântecel, pe care-l învățasem dintr-o carte pentru copii:

Malvina are soț coafor
Și-i încântată de-al ei odor.
Ce mult îl iubește,
Căci pentru coafură
Și manichiură,
Nu mai plătește!”

Cam tot în perioada aceea se difuza la TV și un serial iugoslav, cu un tip pe nume Șurdilovici, care descoperă că le poate face fericite pe femeile din viața lui,  nu doar cu priviri languroase și gesturi curtenitoare, dar și coafându-le. Și devine celebru în tot Sarajevo, se băteau cucoanele la ușa lui, să apuce să-i treacă pragul.

Acum saloanele de înfrumusețare au răsărit pe toate drumurile, ca ciupercile, care de care mai cu moț, cu ștaif, cu oferte de răsfăț garantat.

Dar un soț priceput nu strică la casa niciunei femei. Fiindcă se pot întâmpla accidente, firea noastră curioasă și întreprinzătoare ne mână să ne băgăm nasul în toate treburile astea, destul de periculoase, cum ar fi manichiura, pedichiura, decoloratul părului, vopsitul sprâncenelor, epilatul mustaței. Să ai lângă tine pe cineva specializat în situații de urgență, calificat pentru resuscitare, pregătit să limiteze efectele oricărui dezastru domestic (și cosmetic), nu-i puțin lucru.

Aproape nu-mi pot imagina cum e să ai un soț nepriceput. Unul care să nu fie în stare să fiarbă nici apa, fără să se prindă de fundul ibricului.

Unele dintre cele mai fericite momente din viața mea sunt cele în care mă întorc, după 10-12 ore de muncă, inspirând pe scara blocului miresme de coptură și fiertură care aproape mă fac să leșin de poftă. Apoi ușa apartamentului se deschide și constat că aromele răzbat din bucătăria mea proprie, în care bucătărește, într-un haos total, cel căruia tradiția spune că ar trebui să-i servesc eu cina, ca o zână încinsă cu șorțuleț și parfumată cu esență de borș făcut în casă.

La fel de fericită am fost și când, după un week-end prelungit la serviciu, am găsit casa strălucind de curățenie și pe fiica mea, radiind că reușise să termine totul la timp, o micuță gospodină de nota zece și la școală și acasă.

Nu trăim într-un palat și nu avem joburi care să ne permită să plătim ajutoare. Uneori cad toate pe noi, dulapurile de haine, coșul de rufe, iar din mașina de vase mai scoatem câte o cană și-o spălam de mână, fiindcă am uitat să o pornim cu o seară înainte. Astea-s nimicuri, de care ne amuzăm.

Trăim într-o casă vie, în care lucrurile se mai joacă uneori de-a v-ați ascunselea cu noi. Și ce bucurie când reușim să le găsim!

Ca și Malvina din cântecel, sunt încântată că putem face împreună, dintr-o casă tip, un cămin funcțional. Meșterind împreună, gătind la comun, dereticând când nu se mai poate. Încercând șuvițe colorate fără programare la coafor, grădinărind pe balcon, bricolând, zugrăvind, bucurându-ne de ce iese din mâinile noastre. Enervându-ne când nu ne iese cum am vrut.

Dacă am socoti pe hârtie, probabil am economisi apelând la profesioniști. Dar am fi mai săraci într-alt fel.

Orice ai trebuință în casă se poate cumpăra cu cardul, mai puțin atmosfera de familie. Haosul acela organizat, singurul care te poate face să te simți în largul tău și în care există intotdeauna o șosetă desperecheată rătăcită sub pernele canepelei.

Intimitatea, chiar și într-o cameră aseptica de hotel, se instalează odată cu prima pereche de blugi aterizată pe podea.