Just another lemon-tree

(original painting: Amber Elizabeth-Lamoreaux)

“Când viața îți dă lămâi, fă o limonadă!”

Butada asta circulase o vreme pe internet, toată lumea era în extaz, iar el se strâmba acru: dacă viața nu-ți dă și miere, la pachet cu limele, din ce naiba să-ți iasă limonadă? Adică, să storci sucul, să arunci coaja (până aici avea sens) și să te autosugestionezi, în timp ce ți se strâng mandulele, că ceea ce bei o fi nașpa, dar îți face bine la sănătate?

Viața i-a dat nu “lămâi”, tone de lămâi. Multe deodată, aproape să se înece în valurile de secreții galben-verzui, reflux de autoapărare al stomacului mult prea sensibil.

Un medicament, dacă nu-i amar, e degeaba, așa zicea biata bunică-sa în timp ce ronțăia bulinele, disprețuindu-le stratul înșelător dulce de la suprafață.

Din ultima tranșă pe care o primise, de fapt descoperise că o avea în cămară fără să fi știut de ea, se ambiționase să facă totuși ce spune lumea că e bine să faci. Servise acreala și amăreala cu porția, câte o linguriță pe zi, șapte zile din șapte, lună de lună, an după an. Cinci ani, în curând.

Sucul de lămâie, pe lângă vitamine și antioxidanți mai are un efect: curăță, limpezește, albește.

“Au fost și momente în care am simți că te urăsc, dar n-am încetat să te iubesc niciodată.”

Parcă, parcă simte că a-nceput să se îndulcească. Sau s-o fi obișnuit cu gustul?