We used to be much more

Textul de vineri al lui Alecu Racoviceanu: „Nu e de-ajuns să iubești și să fii iubit, dar e bine!”

E bine și-așa rău. Dar cum poate fi rău, dacă totuși e bine?

Așa ceva nu se poate explica. Dacă ai fost îndrăgostit și-a trecut, să fie oare iubirea convalescența îndrăgostirii? Faza de platou în care simptomele se atenuează, nu dispar cu totul, iar funcțiile vitale încep, încetul cu încetul, să revină la parametrii considerați „normali”?

Lăsați-mă să cred că dragostea nu se vindecă, se cronicizează. Că înveți să trăiești cu ea așa cum te înveți cu o infirmitate, pe care o capeți la un moment dat în viață și, asta e, totul se schimbă, nimic nu mai poate fi la fel ca înainte. O slăbiciune pe care te înveți să ți-o maschezi, mimezi normalitatea.

Disimulezi liniștea și faci să pară că „asortarea” e pur întâmplătoare.

Nu poți rămâne îndrăgostit veșnic. Și-atunci? Mai poate fi „bine”?

“Iubesc fără să fiu îndrăgostit”, spune el, și nu-l cred.
Fiindcă știu cum e, am experiență. Nu-i decât o păcăleală. Ai doar impresia că se poate. Dar, ia stai un pic și te gândește: e aici, lângă tine, pe canapea. Va uitați la un film pe care l-ați ales împreună și pe care tot împreună o să-l comentați după. Ea o să rețină niște amănunte care ție sigur ți-au scăpat. Tu ai să-i explici niște faze mai tehnice. O să împărțiți pe urmă o sticlă de vin și o să faceți sex. Dacă nu mai sunteți îndrăgostiți, așa se va numi. Și o să adormiți în îmbrățișarea rituală, postcoitală.

Dar, dacă înainte chiar de a adormi, cu genunchiul ei împungându-ți total neconfortabil în burtă (sau în spate), te-ai gândi măcar o fracțiune de secundă că ai putea s-o pierzi, că te-ai putea trezi a doua zi de dimineață strângând în brațe doar perna, iar ea ar fi undeva în brațele altui bărbat, unul de care să fie îndrăgostită de-a binelea și care la rândul lui să fie căzut în cap după urmele ei pe nisip? Ai mai simți că o iubești, dar parcă n-ar fi de-ajuns?
Ce te face să crezi că ceea ce simți acum, liniștea asta, e menită să se eternizeze? Că binele va dura forever?

Așa-i că mai că-ți vine să spargi vitrina florăriei la miezul nopții, ca să-i pui pe pernă florile preferate? Fiindcă viața, odată ce-ai ajuns să iubești dincolo de a fi îndrăgostit, chiar n-ar mai avea niciun sens fără ea.

Așa că nu e bine de tot niciodată. Spaima că ai putea să o pierzi e cuibărită acolo, în vintre, în sânge, în fund de inimă. Doar te-ai învățat să trăiești cu ea și s-o ignori.

Ori, dacă nu e așa, înseamnă că nici n-ai fost vreodată îndrăgostit. Iar de iubire, nici nu mai poate fi vorba.

Dar cred că asta și voiai să spui. Sau îmbătrânești și te temi că ea e ultima ta frontieră.

De fapt nu-i vorba nici despre bătrânețe. Teama că ți-ai fi putut epuiza resursele de îndrăgostire o poți avea la orice vârstă. E ca teama de ratare, de irosire.

Trăiești toată viața cu gândul că te așteaptă ceva măreț, undeva, după un colț. Și ajungi la un punct în care te întrebi panicat: și dacă asta a fost? Adică: dacă asta a fost TOT? Posibil să fi trăit deja marea experiență, marea dragoste și să nu fi fost conștient de ea?

La un moment dat toate punctele se vor uni, spunea Steve Jobs și, ca în jocurile acelea de când eram noi mici, din increngătura aceea de linii frânte va ieși o hartă, o imagine, o siluetă, ceva cu sens, cu o semnificație.

Nesiguranța ne face să ne dorim “mai mult”. Și-ajungem să ne pierdem “multul”, vorba Pălărierului Nebun: multul acela pe care deja îl aveam. În cazul acesta, să iubim și să fim iubiți. În același timp. De aceeași persoană.