Martiri fara cauza

Îmi spune tot mereu că regretă. De când o știu, e ca o placă stricată, ca un disc de vinil zgâriat, pe care acul sare și revine la aceeași replică: “regret că…”, “regret că…”, “regret că…”

Dacă zgâlțâi un pic platanul afli că tot alții sunt vinovați fiindcă nu are viața pe care și-ar fi dorit-o și pe care ar fi meritat-o. Afli că e o victimă, un miel sacrificat ca să se indestuleze alții la masa de Paște, o crucificată pentru ca alții să fie scutiți de suferință. Că ei nici măcar nu-i sunt recunoscători și că nu o apreciază.

În ciuda revoltei care răzbate din cuvinte, faciesul e al unei persoane resemnate. Ridurile de expresie reproduc morga emaciată a sfinților zugrăviți pe pereții bisericilor.

Dacă mi se pare corect? Nu, nu mi se pare deloc. Dar nu în ceea ce o privește pe ea. Nu în ceea ce îi privește pe sfinți.

În privința sfințeniei, că ai făcut ce trebuie, că ți-ai împlinit destinul, că ți-ai ales drumul tău ar trebui să te lumineze, să ți se citească pe chip mulțumirea, satisfacția, fericirea. Ar trebui să radiezi cu totul, nu doar să porți deasupra capului un halou.

Și pot oare alții să decidă cu adevărat în numele tău? Aceasta-i intrebarea…

Pe oamenii aceștia îi guvernează și îi conduc nesiguranța, nehotărârea, lipsa de încredere în sine, a curajului. Nu pot sta pe picioarele lor, dacă nu se sprijină de ceva. Culpabilizarea altora e stâlpul lor.

Până la un punct pot înțelege. Nici eu nu socotesc că țelul propriei fericiri ar putea fi atins ignorând cu totul așteptările pe care ceilalți le au de la tine. Nu poți fi cu adevărat fericit în lipsa unui context, ar fi o euforie hipnotică și n-ar dura mai mult decât efectul drogului inhalat.

De-aici și până la a te martiriza cu totul, mai e o cale lungă de străbătut.

Obsesia “prea târziu”-lui m-a bântuit și pe mine. Am luat și eu decizii, care nu mi-au fost deloc favorabile, influențată de alții, care sunt sigură că nu mi-au vrut decât binele. Imediat ce-am realizat că am făcut o prostie să-i ascult m-am trezit în fața unei alte probleme: continui să merg pe drumul acela sau mă opresc? Dar oare nu-i prea târziu să mai schimb ceva? Nu-i păcat de timpul pierdut? Am să-l mai pot recupera?

Odată ajunși în punctul ăsta mulți se blochează. În loc să schimbe macazul, să ia taurul de coarne, să pornească motoarele, trag pe linie moartă și încep să se lamenteze.

Dacă decizi să-ți omori un vis pentru ca altcineva să și-l poată împlini pe-al său, răsplata va fi ca el să reușească într-adevăr și nu recunoștința lui, eventual răspândită printr-un comunicat oficial, pentru ca toată lumea să afle și să-și amintească.

Da, ingratitudinea supără. Dar aici nu-i vorba despre ceva ce ți-a fost pretins sau smuls cu forța. Este vorba despre ceva ce singur ți-ai impus. Pentru faptul de a fi luat ce i s-a oferit necondiționat, nimeni nu se va simți dator vreodată.

Nu cred că e adevărat că “un lucru pe care nu l-ai făcut la vremea lui nu-l mai faci niciodată”. E atât de subiectivă treaba asta cu “vremea”. Timpul s-a dovedit a fi relativ. Și oricum, se bate cap în cap cu o altă maximă, care spune că ceea ce nu s-a întâmplat, în ciuda eforturilor noastre, înseamnă că nici nu ar fi trebuit să se întâmple. Nu cred că ar trebui să ne învinovățim pentru tot ce nu ne-a ieșit după plan, când poate planul nostru chiar n-a coincis cu soarta, cu ceea ce era menit să se împlinească.

Știi, poți sparge până la urmă zidul cu mâinile goale, cu fruntea, dar nu-ți garantează nimeni că, odată demolat, dincolo de el nu va fi altul și mai gros.

Nu toate obstacolele îți răsar dinainte ca să-ți poți dovedi tu hotărârea și determinarea. Poate că mai sunt și semne că nu ești pe drumul bun.

Ce poți să înțelegi când cineva repetă obsesiv că regretă efortul și timpul dedicate cuiva, care a reușit acolo unde ea a eșuat? Invidie? Părere de rău? Necaz? Frustrare?

Îi mai poate fi cineva, oricine, recunoscător pentru asta?