Time heals

Se spune că începi să ierți atunci când ți se potolește furtuna din suflet.

Mi-am dorit să mă pot răzbuna. Am imaginat scene sângeroase, rupte din filmele horror la care, atunci când mă uit, îmi acopăr ochii și întreb dacă au trecut.

Nu cred în justiția divină, dar nici legea talionului nu mi se mai pare o idee atât de bună.

Oamenii plătesc pentru nesăbuințele lor prin faptul că devin din ce în ce mai nesăbuiți. Într-un fel chiar mă bucur că nu mi-am pus niciunul din planuri în aplicare. Aș fi tras poate un semnal de alarmă care i-ar fi făcut să se oprească pe cei care mi-au făcut răul. Ar fi fost exact ca la școală, când soneria întrerupe ora și lecția rămâne suspendată, nepredată până la capăt.

Am avut moneda în palmă. Aceeași monedă. Am întors-o pe toate fețele, dar nu mi-am plătit cu ea liniștea. Ce credeam eu la momentul acela că mi-ar face bine, acum s-ar fi întors împotriva mea. Am strâns-o în pumn, ca Frodo inelul. Și-am aruncat-o departe. Mi-a lăsat un semn acolo unde m-a ars, m-a înfierat.

Uneori mă săgetează, la schimbările de dispoziție, exact așa cum simți că-ți pulsează o cicatrice, după cum se modifică fronturile atmosferice. Aș fi putut scăpa nevătămată dacă m-aș fi lepădat de ea imediat.

Și-mi pare rău că am ținut atât de mult în mine furia, amărăciunea, revolta. Pe-atunci credeam că reversul stărilor acelora ar fi resemnarea și ultimul lucru pe care mi l-aș fi dorit ar fi fost să mă transform într-o ființă resemnată.

Am lăsat să treacă. Am gândit la rece și m-am disprețuit o vreme pentru asta. M-am gândit ce fel de om e acela care în toiul furtunii stă băț și încearcă să-și orienteze umbrela, în așa fel încât rafalele să nu i-o întoarcă pe dos. Ce fel de om sunt?

Câteodată mă blestem pentru luciditate. Am făcut-o și-atunci. În loc să mă gândesc la mine, ca victimă principală, m-am gândit tot la alții, victime colaterale.

Am stat și am evaluat. Într-o fracțiune de secundă mi-a trecut viața pe dinainte, viitorul meu și-al celor legați de mine prin fire văzute și nevăzute. Am vizualizat nevăzutele, precum personajul de basm care nu se poate opri să nu-și bolovănească ochii în toate direcțiile.

Uneori lovești din instinct. Un instinct bun, de autoapărare, care te poate salva.

Alteori te alimentezi cu ură. Planifici lovitura, pândești momentul. Îți irosești timp din viață punând la cale răzbunarea.

N-am reușit să aflu ce rămâne în urma unei asemenea defulări: un câmp fertil pentru ziua ce va să vina, sau pârjol.

Tot ce am crezut a fi lipsă de reacție, slăbiciune, poate chiar lașitate, a fost cel mai bun lucru pe care l-aș fi putut alege pentru mine: am lăsat să treacă.

Altfel, poate ar fi rămas și m-ar fi chinuit și acum.