Hei, Taxi!

Expresia “needucabil” am auzit-o de la o doamnă profesoară, pe care eu am considerat-o întotdeauna remarcabilă. Avea un fel elegant de a se impune, fără să ridice vocea, fără să aplice pedepse, fără să umple catalogul cu note de trei și de patru.

Bineînțeles că nu era nici ea scutită de obrăznicii, dar exista o limită care, în cazul altor profesori, putea fi încălcată cu destulă lejeritate, indiferent de consecințe.

M-a fascinat mereu capacitatea anumitor oameni de a se retrage în spatele unui scut invizibil, transparent dar foarte rezistent, dincolo de care pot rămâne ei înșiși, constanți, egali cu sinele lor, fără să-i poată atinge nimic rău din exterior. Evident, trăiesc și ei traume, au și ei experiențele lor neplăcute, dramele lor, dar rămân imuni la reacțiile negative ale celor din jur. Pur și simplu nu pot fi mânjiți, umiliți, puși în situații ridicole. Paravanul acela funcționează întocmai ca geamul-oglindă: pot vedea prin el,  dar nu pot fi văzuți.

Nu cunosc la cine se referea atunci când spunea “needucabil”. Pe câțiva i-am bănuit încă de-atunci, de pe băncile școlii, iar evoluția lor ulterioară mi-a confirmat. S-au opus cu îndârjire oricărei cizelări, cu mândrie și infatuare, au rezistat în neam-prostismul lor până le-au apărut fire albe.

Dar acestea sunt exemplele la vedere, cele care nici nu mai merită discutate. Alții s-au străduit să învețe jocul aparențelor. Au investit atât de mult în imaginea lor, încât mai să crezi că d-na profesoară s-a înșelat. Și-apoi să-ți dai seama că nu-s mai breji decât măgarul lui Nastratin și că ai confundat, în ceea ce-i privește, educația cu dresajul, cu antrenarea reflexelor condiționate: mă port frumos dacă am ceva de câștigat sau dacă îmi șfichiuie vărguța pe la urechi; dacă nu, revin la starea mea naturală de dobitoc.

Unui needucabil îi poți pune la dispoziție orice, oricât: va rămâne prost, în ciuda eforturilor depuse de a scoate diamantul gata șlefuit la lumină.

Cel care este cu adevărat interesat să evolueze, o va face cu mâinile goale. Va face ochii roată și va filtra prin propria lui gândire ceea ce vede, ceea ce merită reținut, păstrat, imitat, învățat și ce trebuie evitat, uitat, refuzat.

De câte ori mă văd asaltată de needucabili, ieșiți din văgăunile lor precum zombi în Thriller, chem un taxi imaginar și mă refugiez pe bancheta din spate. Înainte de a ridica geamul securizat dintre mine și șofer, mă închipui cerându-i politicos dar ferm: “Promise me one thing: don’t take me home until I’m drunk, very drunk indeed.” În timp ce el, zâmbind complice pe subt mustața a’ la Clark Gable, demarează sigur și stăpân pe situație.