Metamorfoza

Momentul acela, când îți dai seama că toată sinceritatea, expunerea și goliciunile tale n-au însemnat nimic. Te place și poate chiar te iubește așa cum ești, datorită (mai ales) și nu în ciuda tuturor defectelor tale. Ar trebui să fii în al nouălea cer, doar că tu nu ești deloc așa cum crede el. Cum te vede el. Cum își închipuie că te cunoaște.

N-a folosit la nimic să te dezbraci de toate visele și să-l lași să ți le pipăie, să-și aleagă ca un precupeț, dintre ele, pe acelea care le-ați fi putut visa împreună. N-a înțeles nimic.

Degeaba toate cuvintele, toată “comunicarea” deschisă. Sufletul pe tavă, la fel. Puteai foarte bine să te ascunzi, să falsezi, să minți, să te închipui. Nici atunci nu și-ar fi dat seama, iar de iubit la fel te-ar fi iubit, nu pentru ce ești (iar el pur și simplu nu poate vedea, nici înțelege), ci pentru imaginea pe care și-a construit-o despre tine. Nu va renunța la ea niciodată, în timp s-a transformat într-o prejudecată. Orice ai face sau ai spune acum, n-ar mai putea schimba nimic.

Când trăiești (prea) mult lângă cineva devii trufaș. Nu mai accepți că ai mai avea ceva de ascultat, nu mai ai răbdare să taci, îți slăbește auzul. Îl știi tu mai bine chiar decât se știe el.

Îl obligi să se privească prin ochii tăi. Îl obligi să se mintă. Îl forțezi, dacă și el te iubește la fel de mult, de teamă să nu te dezamăgească, să joace un rol.

N-are nicio importanță dacă personajul în care te-a transformat este unul mai bun decât ai putea să fii tu vreodată. Ori mai rău. Singurul lucru care contează este că-i o coajă, o carapace, o mască scorțoasă care purtată îndelung îți lasă răni pe suflet. Te erodează și te micșorează. Te chircește în tine.

Probabil, așa s-ar fi întâmplat oricum, cu oricare altul. Prea scurtă viața ca să mai avem timp să ne cunoaștem cu adevărat, ori ca să ne întoarcem din drum, ori ca să mai putem cuprinde toate câte le-am învățat într-o a doua șansă.

Ce mai contează cum și de ce, prea ești cârcotaș! Bine că ai pe cineva alături. Cineva care își închipuie că te cunoaște ca pe sine însuși. Sinele lui, despre care ai putea spune chiar mai mult și mai bine chiar decât despre tine însuți.

Sub coajă te vindeci. Ascunsă în cochilie se șlefuiește perla. Din bezna coconului un fluture se pregătește să izbucnească.

Într-o zi ai să te alini cu ceea ce dragostea lui complet ilogică și vitregă realității te-a făcut să devii. N-o să-ți mai pese că n-ai fost așa de la început.

Îți vei accepta metamorfoza.