Detoxifiere

Despre moda detoxifierii organismului am aflat, cu ani în urmă, urmărind un reality show pe un post gen Travel, sau așa ceva. Un grup de adepți, prin care se rătăciseră și niște urmași de-ai lui Toma Necredinciosul aduși acolo cu scopul delarat al producătorului de a-i converti, fusese izolat într-un fel de lagăr al vieții sănătoase și supus unui regim drastic: somn pe sponci, multă mișcare, mâncare verde și clisme cât cuprinde. După câteva zile erau puși să-și pescuiască și să-și studieze îndeaproape materiile fecale, ca să se convingă ce putori au putut elimina din mațele lor îmbuibate cu junk food și înmuiate cu băuturi carbogazoase. Telespectatorii voyeriști, împreună cu cameramanii, erau martori oripilați. Dacă mi-aș băga și eu nasul în budă dimineața, după o stacană de apă călduță cu lămâie luată pe stomacul gol, înghițitură cu înghițitură, jur că m-aș detoxifia cu o mână pe burtă și cu degetele de la cealaltă încleștate pe omușor.

Înțeleg nevoia unora de a se purifica. Cu cât mai drastic procedeul, cu atât ai mai mult senzația că ți-ai depășit limitele și ți-ai atins ținta.

Când am câte-o zi mai proastă, îmi vine să mă jupoi singură de piele, să-mi smulg tot părul din cap, fir cu fir. Să-mi mușc limba și să mă tăvălesc, unsă bine cu smoală, prin fulgii de la un cârd întreg de gâște. Măcar să mă izbesc cu capul de toți pereții. Dacă reușesc să mă pedepsesc suficient de aspru cât să mă umplu de cucuie și de echimoze, începând de a doua zi mă pot întoarce cu inima împăcată la cutia cu farduri, peria rotativa și fițele de pension.

Detoxifierea e durere.

Citeam în Notele zilnice ale lui Camil Petrescu: “Nu trebuie să porți prea mult în tine o operă sfârșită, căci produce toxine ca reziduurile neevacuate.”

Știu, asocierea e profund nefericită, dar pe mine la asta m-a dus cu gândul. Probabil fiindcă alimentar nu mă simt neapărat intoxicată. Altfel de detoxifiere mi-ar trebui mie. Cred că multora.

Să dai afară răul din tine nu cred că se referă doar la rămășițele unei mese copioase.

Și de ți-ai coase gura și fundul, să nu mai intre și să nu mai aibă ce ieși (și pe unde), până ce nu te vei curăța de toate “operele sfârșite” tot încărcat de reziduuri ai să fii. De regrete. De resentimente. De venin.

Iar pentru asta nu s-a inventat încă clisma potrivită. Sau poate că da. Se numește adevăr.