Vrei sa fii liber/a ca sa ce?

Clișeul “second thoughts” își găsește materializarea (mai des în pelicule romantice, mai rar în viață) în scena fugii de la altar. De fapt, nu cunosc prea multe cazuri, doar unul, în care n-a fugit propriu-zis de la altar, slujba s-a oficiat, dar noaptea nunții n-a mai a avut loc, fiindcă proaspăta nevastă a dat bir cu la fel de proaspătul naș. Au trăit fericiți până n-am mai auzit nimic de ei.

În afară de încărcătura dramatică nu văd sensul unei asemenea răzgândiri de al doișpelea ceas. O nuntă în zilele noastre presupune ceva timp, ceva pregătiri, ceva investiții. Implică o grămadă de lume. Ai timp să-ți vină mintea la cap, să descoperi cine ești și că nu-ți dorești pirostriile, nu acum, nu cu actualul. Mi se pare un gest nesimțit să-ți aduni prietenii, neamurile și vreo câțiva curioși în trecere prin fața bisericii, ca să te dai în stambă suflecându-ți poalele și sprintând spre ceea ce speri tu că ar fi orizontul tău neexplorat încă.

Scena în care pe Yang o strânge atât de vrăjmaș rochia de mireasă, încât domnișoarele ei de onoare sunt nevoite să i-o taie cu foarfeca, e edificatoare. Iar explicația vine câteva episoade mai târziu, atunci când se îndrăgostește din nou, de un și mai ciudat decât ea. Când iubești ajungi să nu mai fii tu însuți. Te comporți aberant, în total dezacord cu ceea ce simți. Nu rochia de mireasă te sufocă, nici costumul de ginere, ci pielea personajului pe care ai crezut că-l poți vitaliza. Dar te trezești, cumva, mortificat. Dependent de un maestru păpușar care să te pună în mișcare, să-ți tragă de sfori.

(Textul integral a fost publicat pe Catchy.ro)