It’s free and always will be

Even if you come home late and I’m already asleep, just whisper in my ear one little thought you had today. Because I love the way you look at the world. And I’m so happy I get to be next to you and look at the world through your eyes. – (Her)

Există, neîndoios, și o parte bună a relațiilor virtuale.

Să zicem că îți poți expune latura care consideri tu că te definește în acel moment. Sigur, nu suntem doar lumină, zâmbete, evenimente fericite și poze reușite. Poate că în majoritatea timpului de-abia ne târâm leșul, murim de silă, plecăm doar ca să avem de unde ne-ntoarce și ne întoarcem mereu în același loc fiindcă n-avem încotro. Ar trebui să considerăm că ăștia suntem, doar fiindcă așa ne petrecem trei sferturi din viață, posomorâți, îngenuncheați, alegând stoic bobul bun de linte din mormanul de neghină? Și dacă în sufletele noastre mai există o rază palidă de lumină, de ce n-am lăsa-o să transpară la suprafață? Poate că asta-i marea noastră izbândă, faptul că am reușit s-o menținem abia pâlpâind, să nu se stingă cu totul. Asta ne reprezintă, e mișcarea noastră de rezistență: zâmbetul fotogenic în ciuda realității că de fapt n-am avea niciun motiv de râs.

Deci, da, partea cea mai bună a unei relații virtuale este, fără tăgadă, aceea că vei atrage atenția, poate și iubirea unui posibil partener, prin așezarea la bună vedere a mărgăritarului, care altfel ar necesita o trudă imensă de a fi scos la lumină dintr-o grămadă de bălegar. Și cine mai are timp de asemenea arheologii bizare în ziua de azi? Cine mai poate deosebi lucirea unei geme de un banal ciob din cea mai ordinară sticlă?

Jocul seducției, pauzele între două postări, între două replici, cuvintele măsurate, cântărite, șlefuite înainte de a fi lansate în eter printr-o capricioasă apăsare de tastă, nu se pot compara cu nicio ocheadă cu subînțeles. Cu nicio declarație șovăielnică. Cu nicio retorică improvizată ad-hoc.

Partea încă și mai bună este anticiparea momentului în care vei așterne pe ecranul monitorului gânduri, în cuvinte care să le cuprindă în ghiocul lor, așa cum nici-o frunte nu s-ar putea potrivi în căușul niciunor palme.

Partea excelentă este că nimeni și nimic nu te poate sili să ieși din conul de umbră, de subt pălăria care te face să pari misterios, enigmatic, sofisticat și să te arăți în costumul tău de carne și piele, destrămat pe la mâneci și poale și în special în dreptul genunchilor.

Poate că n-ai nici după ce bea apă, dar tu știi că ești putred de bogat, de sentimente ai podul plin și cămara. De citate și de ilustrații. De clipuri voioase și melodii postate cu secole în urmă pe youtube, de care alții au uitat, ori poate că nici n-au auzit vreodată. Ce mirifică șansă de a fi original!

De cealaltă parte, iar e bine că nu mai trebuie să-ți bați capul să descifrezi , să decodifici, de-ajuns să stăpânești arta de a paște oi negre pe-un câmp virgin, imaculat. Fiecare trăire e explicată. Citești omul la propriu, chiar dacă te-ai născut cu posibilități empatice limitate.

Te poți abona la viața oricui, gratis: It’s free and always will be.

Dar ce te faci atunci când, inevitabil, se termină? Când holograma ta își găsește o altă virtuală, care, vorba poetului, cântă mai dulce decât tine? Cum să-ți tratezi adicția de a miji ochii, cât să-ncapa prin fanta pleoapelor secvența de lume căreia, deși n-ai să-i aparți niciodată, te-a confiscat cu totul și pe nesimțite?

E altfel decât în viața reală? E doar comprimat.

În rest, la fel de frivol și de superficial.