SOS

M-a întrebat cineva ieri ce-am mai făcut. (De când nu ne-am mai vazut, firește, iar asta cred că s-a întâmplat cu vreun an în urmă, plus sau minus).
Nu sunt niciodată pregătită pentru întrebarea asta, fiindcă aproape niciodată nu-mi ajunge timpul și cu toate astea permanent am impresia că nu fac nimic. Că nu mi se întâmplă nimic. Că nu fac să mi se întâmple nimic.
Când sunt întrebată ce mai fac spun bine, iar când sunt iscodită ce-am mai făcut răspund: nimic deosebit. Chiar nu-mi vine altceva în minte.
Nu pot vorbi despre prezent și mă feresc din superstiție să fac previziuni despre viitor. Planuri îmi fac tot timpul, dar le țin pentru mine și prefer întâi să le văd prinzând contur ca să vorbesc despre ele.
Întreabă-mă peste zece ani, cu ce-mi umpleam zilele, serile și nopțile în perioada când mi se părea că toate trec la fel, sunt la fel, iar eu mă târăsc în și din ele ca o cârtiță în ziua care-i poartă numele. Peste zece ani o să am o mulțime de lucruri să-ți povestesc. O să-ți spun cât de mult și de productiv am trăit. Acum însă, nu cred că vrei să te înnebunesc cu oboseala, plictisul, stresul, lipsa de timp în care m-am prins ca o musculiță într-o pânză de păianjen.
Traversez o perioadă în care am impresia, senzația, disperarea că fiecare zi începe și se termină la fel. Miezul se încăpățânează să nu dospească. Molfăi fără chef un soi de azimă uscată ca iasca și mă gândesc la vremurile trecute, când parcă aveam alt gust și chef de viață. Nu-i rutină, nu-i dezgust, nu știu ce-i. Mă gândesc că o să treacă.
Peste zece ani o să fiu uimită să realizez cât de intens am trăit până și golul ăsta.
Cum să mă salvez de blazare?