Acolo, departe…

Totdeauna am admirat familiile mari, am citit și răscitit odiseea clanului Whiteoak, saga familiei Forsyte. Îmi plac scenele de familie din filmele americane, tradițiile lor, când se adună, se înghesuie în jurul mesei, își trec din mână în mână platourile, ciocnesc, țin toasturi. Sunt imagini care mi-au rămas în amintire și din copilăria mea.

Nu cred că-i de-ajuns familia restrânsă, ca să te simți cu adevărat ocrotit, în siguranță, parte a unui întreg. Mi se pare atât de important să îți știi istoria personală, la fel de important cum este să-ți cunoști istoria neamului sau să ai cunoștințe elementare despre religia căreia îi aparții. Să crești cu bunici, cu unchi, cu mătuși, cu veri, cu alte persoane care poartă același nume și sunt de același sânge cu tine.

Aș fi foarte încântată, dacă pentru copilul meu granițele n-ar ajunge să fie altceva decât niște repere geografice lipsite de importanță, care pot fi trecute înainte și înapoi cum sar copiii mici coarda sau șotronul. Dar n-aș fi fericită dacă ar schimba “acasă” cu “home”.

O reușită ar fi pentru mine ca el să ajungă să călătorească, să învețe, să se inspire din ce au alții mai bun, dar să își stabilească rostul firesc acolo unde sunt toți ai lui, de generații: adică aici.

Fiindcă greu e oriunde, dar parcă mai greu e să fii acolo, departe.