Somewhere over the rainbow

Am trăit mai mult decât o jumătate de viață de om, şi nu pe jumătate de iepure şchiop. Am trăit printre oameni de soi şi de tot soiul. Oamenii nu se deosebesc prea tare între ei, chiar dacă un grad mai ridicat de educaţie, complicat inutil cu o doză mai mare decât ar fi absolut necesar de inteligenţă, face ca unii să se depărteze eroic de tentaţia satisfacerii nevoilor de bază, în favoarea dezvoltării personale. Care dezvoltare personală, mi se pare că abordată ca o disciplina şi studiată din cărţi, nu duce la o mai bună înţelegere a lumii şi a vieţii rămase netrăite.

Relaţiile lungi, cele pe care ni le dorim cu toţii, cele care credem că ne vor da stabilitate şi că ne vor susţine coloana vertebrală ameninţată de ciudata boală a compromisului, traversează toate, fără excepţie, trei zone, iar trecerea nu-i nici foarte bine delimitată, nici semnalizată de la distanţă cu avertizoare sonore şi luminoase.

Zona roz: este zona de început, cea în care călcăm pe nuferi minunându-ne de frumuseţea şi de puritatea lor, uitând sau ignorând ceea ce ar trebui să ştim de la o anumita vârstă, anume că “numai în lacuri cu noroi în fund cresc nuferi”.
Rozul fiind o culoare înşelătoare, de efect, îl vedem întinzându-se în faţa noastră şi acoperind totul cu norişori pufoşi.
Nuferi albi sub picioare, norişori roz deasupra capului, o linie de orizont trandafirie trasată unde se îngemănează cerul cu pământul: viaţa nu poate fi mai frumoasă de atât şi, aşa, în general, viaţa nu poate fi şi altfel… decât roz.

N-am încercat să opresc doi îndrăgostiţi pe stradă, doi insolaţi care nu se văd decât împreună, doi somnambuli abulici ale căror mâini par a fi imposibil de despletit fără un fierăstrău tip “coadă de vulpe”. Nu m-a lăsat inima să-i opresc şi să-i trezesc şi-am trecut mai departe cu sentimentul că aş fi putut preveni un imens dezastru, un dezastru iminent, liniştindu-mi fără convingere conştiinţa, spunându-mi că poate pentru ei va fi altfel.
Dezastrul spre care îi văd îndreptându-se este cea de-a doua obligatorie zonă a unei relaţii.

Zona gri: este zona în care, fără să te fi trezit, aluneci şi mai şi în inconştienţă, şi te afunzi până deasupra gleznelor în nămolul lacului roz cu nuferi albi. Undele apei îţi dau senzaţia că înaintezi, că pluteşti ca o lebădă printre trestii, când de fapt nu te mai poţi desprinde, labele tale iau forma rădăcinilor şi se fixează şi te fixează într-o stare de suficienţă.
În zona gri, mâinile stau împletite dintr-un reflex condiţionat şi ochii îşi pierd vederea, simţurile amorţesc.
Suntem acolo şi n-o să mai plecăm niciodată. “Niciodată” şi “pentru totdeauna” sunt cuvintele marcă ale zonei gri.

Relaţia picoteşte şi cei doi, că se simt sau nu se simt bine aşa, îşi reduc la minim gesturile şi vorbele, ca nu cumva să o deştepte. Intervine teama de schimbare. Zona gri se lasă ca o pâclă sufocantă. Cu cât respiri mai econom, cu atât devii mai confuz. Asta să fie stabilitatea pe care o visai în zona roz?

Somnul raţiunii naşte monştrii, amorţeala afectivă naşte obişnuinţă. Iar obişnuinţa ucide interesul pentru celălalt.
Cei prinşi în zona gri nu se mai gândesc la dragoste sau, dacă o fac, o atribuie unei vârste apuse, depăşite, o tratează ca pe o slăbiciune ori o infirmitate. Oamenii serioşi, maturi, responsabili, nu se “iubesc”, ei se respectă şi se sprijină reciproc.

Câtă vreme gândesc și simt la fel, viaţa curge monoton, ca o apă liniştită, şi liniştea asta poate părea, din afară privind, fericirea absolută, împlinirea unui vis.

Dar ei nu gândesc mereu la fel. Ei au un fond comun de amintiri, de năzuinţe, de speranţe, dar le mai au şi pe cele proprii, cele intim ascunse în cutele cele mai adânci ale sufletului. În zona gri nu se mai împărtăşesc toate tainele şi nici nu se mai subînţeleg. Mâinile se desprind singure, fără intervenţia hârşâitoare a fierăstrăului.

În zona neagră nu mai păşesc nici îmbrăţişaţi, nici înlănţuiţi. Păşesc ca doi străini.

Partea bună e că măcar zona neagră, a treia, e animată. De ură, de disperare, de hohote de plâns sau de urlete de revoltă, dar e animată, e vie. Orice e mai bine, decât să vieţuieşti în amorţire.
Dincolo de zona neagră, odată traversată, depăşită, putem intra din nou într-o alta eră roz. Sau ne putem lua un răgaz de socotinţă, la finalul căruia să începem, greoi, dureros, clipind din ochii dezobişnuiţi de lumina crudă a rozului, să-l vedem cu adevărat pe cel lângă care am parcurs Raiul şi Iadul, trecând prin anticamera Infernului. Şi să reluăm experimentul ăsta numit “viaţă în doi”. Sau putem să ne smulgem cu totul lacului devenit mlaștină, care şi-a pierdut farmecul începutului de lume şi viaţă, şi să ne aruncăm în alte valuri învolburate.
Dar, în mod cert, nu ne vom putea aminti niciodată de ce ne-am dorit atât de mult un anumit lucru, de ce nu ne-am putut imagina viaţa fără el şi de ce fericirea era imposibil de atins în absenţa lui, decât atunci când suntem pe cale să-l pierdem, decât atunci când ne scapă, decât atunci când între gri şi negru nu mai e decât un pas.

Nici nu ştiu ce e mai bine: să ne amintim, sau să uităm, să trăim, sau doar să ne închipuim, să ne întoarcem şi să ne privim în faţă, sau să ne agăţăm privirile de o linie subţire, invizibilă, abia roz, undeva, departe, la orizont. Dincolo de tot cenuşiul pe care, vrem nu vrem, trebuie să-l traversăm…

Să ne amintim că tot începutul are şi un sfârşit, sau să ne ştergem din minte, cu totul, singurul mare adevăr care ar trebui să ne însoţească tot drumul?

Am renunţa să mai visăm, sau am învăţa să ne bucurăm de vis înainte de a se sfârşi?