Pacatul modestiei

E tipul care aproape că reușește să-și atingă ținta, cel care – imediat în urma învingătorului – se apropie cel mai mult de linia de finish, fără să reușească totusi să treacă primul de ea. E tenace și nu își pierde speranța. Continuă să creadă că vina – dacă există o vină – îi aparține în totalitate. Își închipuie, cu fiecare semi-ratare – nu poți numi locul II un eșec, decât pe jumătate – că și-a învățat lecția și că data viitoare, mereu data viitoare, va ști, dacă nu să fie cel mai bun, măcar să păcălească soarta.
Îl înving emoțiile și neîncrederea. În sinea lui, oricât de mult și-ar dori, știe că nu e în stare, că nu e chiar atât de bun cum s-ar cere, că mai are încă mult de muncit, că nu-i încă pregătit pentru o cunună de lauri.
Vede și știe că nu câștigă mereu cei mai buni, că aleșii oamenilor nu sunt întotdeauna și aleșii Zeilor, că justiția omeneasca nu are nimic de-a face cu justiția divină. Dar nu caută să afle și nici nu-i pasă prea tare să descifreze mecanismul după care cei care ar trebui să fie – nu sunt, în timp ce mai mereu sunt cei care n-ar avea ce căuta acolo.
Mecanismele și mașinațiunile îi sunt străine. El are un set modest de valori în care crede, s-a obișnuit să folosească un șablon simplu, curat, pe care îl așează deasupra viselor lui desfășurate – și tot ce prisosește, tot ce depășește marginile acestuia este înlăturat fără regrete, fără păreri de rău.
E aproape mulțumit de viața lui, aproape împăcat, aproape sincer când încearcă să se convingă singur că e fericit, că fericirea stă în lucrurile mărunte, în izbânzile de fiecare zi în lupta cu viața și nu în marile lovituri.
Toate iubirile lui au fost aproape de a-l salva și toate minciunile, trădările, loviturile primite au fost la un pas de a-l îngenunchea definitiv. Dar n-au făcut-o.
El nu e sortit nici marilor înfrângeri, așa cum nu-i sunt date nici victoriile răsunânde în surle și trâmbițe de fanfare.
E doar un om obișnuit, în idele căruia un Dumnezeu blazat, obosit și plictisit să mai creeze îngeri și sfinți a aruncat la întâmplare sămânța unui destin, fie ce-o fi să se întâmple cu ea, rodească au ba, Amin.
Aproape Sfântul și Aproape Îngerul, însă, n-a prea știut ce să facă cu ea.
Totul s-a așternut sub semnul lui “s-ar fi putut” și toate alegerile au devenit ezitante, toate gesturile șovăielnice. Iar el însusi s-a transformat într-un aproape om, aproape conștient de el însuși, de menirea lui, de rostul lui, aproape sigur de drumul lui, de pașii lui, de destinație…
Metafora asta nu-mi aparține, am văzut-o într-o secvență de film și parcă mi-a deschis o fereastră.
Ma gândeam că-i rău, chiar foarte rău să fiu o “almost girl”, o „almost woman” ori chiar o „almost writer”.
În film – desigur, o ficțiune, dar nici eu nu vorbesc despre viața mea adevărată, cea în care n-am ezitări și nici îndoieli, cea în care iau cele mai înțelepte decizii și mă conduc după cele mai solide și mai pragmatice principii – the almost guy descoperă că tot ce-i lipsește este curajul de a-și cere locul care i se cuvine, de a-l pretinde și de a se convinge el mai întâi, pe el însuși, înainte de a-i convinge pe ceilalți, că-l merită. Nici nu-i vine să creadă cât de ușor și de firesc i se mai dă o șansă.
Eu, spectator, văd oboseala, epuizarea, sfârșeala. Pentru unii, cel mai greu lucru din lume este să ceară, chiar dacă asta înseamnă un drept meritat. Și cea mai amară victorie – sau înfrângere, totuna – să ajungă să fie încununați în urma unui asemenea demers.
Există oameni – ma numar printre ei – pentru care singura adevărată victorie este să îți ocupi firesc, fără niciun fel de concursuri de împrejurări, un loc al tău, numai al tău, rezervat ție. Dar asta e o așteptare, pe cât de idealistă, pe atât de nerealistă
Uneori e bine să le dai întâietate la modestie celor care chiar nu au alte calități. Iar tu să te afișezi cu ceea ce te reprezintă mai bine.