Inca mai cred

Mi-am dorit lucruri simple și aparent la îndemâna oricui, iar planurile mele de viață nu s-au bazat pe strategii complicate. Am căutat echilibrul și mi-am desenat dinainte drumul drept, pe care l-am înnobilat, grație înclinațiilor mele de artist naiv, cu idealuri fanteziste, îngreunându-mi singură parcursul.

S-a dovedit că cel mai complicat este să refuzi compromisul, scurtătura, potul plătit pentru ușile care se deschid prin efracție. Aceleași uși pentru descuierea cărora eu a trebuit să-mi însușesc abilități de lăcătuș, să muncesc din greu ca să le pricep mecanismul interior, ori să le fabric singură cheile potrivite. Nu știi niciodată ce se poate ascunde, însă, în spatele unei uși ferecate, iar faptul că ai reușit să treci de ea se poate transforma cu ușurință – dintr-o mare victorie, într-o crasă insatisfacție.

Fiecare etapă a fost marcată de o reușită, de împlinirea unei dorințe, de materializarea unui vis. Dar niciodată exact așa cum a fost el închipuit și cu siguranță nu atât de ușor pe cât a fost de imaginat. În toiul trântei cu obstacolele pe care viața ți le pune dinainte nu stai să te mai gândesti că nu așa ar fi trebuit să se întâmple. Te arunci în bătălie  și învingi sau mori, în valuri, te îneci sau ajungi la liman. N-ai timp de socoteli, de văicăreli, n-ai răgaz să-ți plângi singur de milă. O scoți la capăt, cum-necum, și o vreme ai sentimentul că ai reușit, că doborârea piedicilor te-a întărit, că drumul spinos parcurs te califică din oficiu pentru următoarea provocare. Dar, după ce miracolul împlinirii se transformă în obișnuință cotidiană, începi să realizezi cât de mult te-a costat visul tău de aur și cât de puțină satisfacție ți-a adus în cele din urmă, aproape un premiu de consolare în locul laurilor promiși. Și nu pornești mai departe cu același elan, ci un piculeț mai blazat.

Planul meu ultrasimplist de viață și care ar fi trebuit să se realizeze de la sine, fără eforturi maxime, s-a complicat extrem pe parcurs și nici măcar n-aș ști să spun exact care au fost acele momente în care el a fost regândit, reconfigurat.

Cineva spunea că toate zilele vieții noastre par la fel, sunt identice, monotone, banale și totuși când privim în urmă ne dăm seama cât de multe lucruri ni s-au întâmplat, cât am pierdut și cât am căștigat, cât de mult ne-am schimbat, într-un timp relativ scurt. Dar cât timp alocăm noi acestui privit în urmă? Din an în Paște, în momente de mare criză sau de mare bilanț, altfel privirile ne sunt încordate mereu înainte și cu cât zarea se îndepărtează, cu atât impresia că batem pasul pe loc este mai puternică.

Ar fi trebuit să mă dezobișnuiesc să gândesc că lucrurile care sunt croite pe măsura ta îți vin în viață fără efort și fără costuri suplimentare, că ceea ce-ți este menit îți este oferit fără să trebuiască să ceri, ori să dovedești că meriți. Ori, mie nu mi s-a întâmplat așa, chiar și pentru cele mai neînsemnate izbânzi m-am epuizat în eforturi care mi-au depășit de multe ori puterile și m-au lăsat stoarsă și secătuită.

În continuare, deși sunt la vârsta deplinei maturități, cea care te obligă la realism și la pragmatism, încă mai cred că dragostea adevărată e atunci când nu există frământare și îndoială, înșelăciune, trădare, oboseală, rutină. Că dragostea ar trebui să fie pe viață și să se reflecte în tot ce facem, fără pauze, fără reevaluări, fără reconsiderări, fără plecări și fără reveniri.

Încă mai cred că prieteniile sunt dincolo de distanțe, că există legături sufletești mai presus de cuvinte, de întâlniri programate, de tot ceea ce poate schimba sau prezerva trecerea timpului în ființa noastră. Încă mai cred în legăturile puternice dintre doi oameni, în ceea ce poate însemna, într-un anume timp, context și climat, un suflet geamăn cu al tău: sufletul tău pereche.

Cred că poți simți aerul cum vibrează în jurul cuiva și cred în firul de gând care se agață de tine și nu-ți mai dă pace până când nu faci pasul către el și până când nu-ți învingi teama, rușinea, complexele, dăruindu-i-te complet, trup și suflet, odată pentru totdeauna, la bine și la rău, în sănătate și în suferință, la bucurie și la ceas de mare tristețe.

Cred în căsătorie, ca în cel mai onest și mai dezinteresat parteneriat între doi oameni care își unesc destinele într-unul singur, pentru a pune împreună, piatră peste piatră, temelia unui cămin.

Cred în profesia de credință, cea care îți împlinește menirea și îți confirmă rostul, cea care îți aduce satisfacția supremă de a lăsa în urma ta ceva palpabil, concret, măsurabil – fie și (sau mai cu seamă) în recunoștinta celor din jur, în amintirea lor, în fărâma de bucurie pe care ai reușit să le-o dăruiești.

Cred că banii nu pot și nu trebuie să devină un scop în sine, că puse în slujba lor, lucrurile se denaturează, se micșorează, iar cei ce trăiesc pentru asta devin meschini și se pocesc la suflet și la chip.

Cred că trebuie să ne devotăm copiilor noștri, să-i protejăm, să-i apărăm și să fim alături de ei necondiționat, indiferent că ne împlinesc așteptările sau nu, fără să le impunem limite, granițe, fără să-i împovărăm cu dorurile noastre neîmplinite sau cu visele noastre neduse la bun sfârșit. Cred că numai aducând pe lume copii învingem moartea, este forma noastră de supraviețuire și șansa noastră de a dăinui, pe care n-ar trebui să ne-o refuzăm. Iar, de lucrul acesta nu e posibil, să salvăm cât mai multe suflete de la uitare, să nu lăsăm să se irosească potențialul de dragoste din noi, trăind în însingurare și în siniubire.

Mi-aș fi dorit ca viața mea să nu fie o luptă și o goană continuă. Să fi trăit simplu și firesc toate acele lucruri – simple și firești – pe care mi le-am dorit și pe care știu că le-aș fi meritat. Mi-aș fi dorit ca strădaniile mele să fie mereu recunoscute și răsplătite. Să fiu iubită mai mult. Să mi se fi dat șansa de a arăta tot ce pot, fără să fiu nevoită să mi-o câștig atât de scump.

Încă mai cred că înger nu te naști, ci devii…