Simplu

Sunt lucruri de care mi-aș dori să mă las convinsă, renunțând la încăpățânarea mea, reproșată de prea multe ori cât să nu devin și eu foarte conștientă de ea.
Îmi dau seama că lumea din jur nu se poate supune în totalitate modului în care gândesc și acționez eu, că nu-i pot înregimenta, instrui și comanda nici măcar pe cei apropiați mie, să mărșăluiască după cum le ordon.
Realizez, pe măsura trecerii timpului, că până și mie mi-e tot mai greu să fiu mereu în fruntea plutonului, bătând pasul de defilare cu bastonul de mareșal în raniță, așteptându-mă să fiu primită cu urale la capătul drumului și decorată.
Ceea ce cred eu că e important și că mă apără totuși, este că nu propovăduiesc doar în deșert. Că fac ceea ce spun, ceea ce mă aștept să facă și ceea ce, câteodată, am chiar curajul, nesăbuința, inconștiența să le pretind celorlalți. Și mă gândesc, la fel de absurd, nesăbuit, inconștient, că dacă eu pot, dacă eu probez că se poate, atunci poate oricine.
În continuare cred asta, deși încep să accept (mai mult să mă resemnez) că nu-mi va sta nimeni, vreodată, nici de-a dreapta, nici de-a stânga, mă vor părăsi toți, pe rând, toți care o vreme mi-au cântat în strună și m-au făcut să-mi imaginez că cea mai curată dintre lumile imposibile ar fi posibilă.
Oamenii mint și se mint. Oamenii încă mai cred că în dragoste și în război totul e permis. Oamenii încă mai cred că au dreptul la o fericire egoistă, clădită pe spinii nefericirii altora. Că până la sfinți te devorează dracii și că drumul spre Iad e pavat cu bune intenții.
Vocile care avertizează că oricând, în orice clipă, “ți se poate întâmpla și ție” sunt încă puternice, aproape la fel de profetice ca și vocile celor care vestesc Apocalipsa.
Eu mă îndoiesc de ei, nu de mine. Rămân la părerea mea, deloc umilă, deloc modestă, deloc ezitantă: dacă un singur om de pe suprafața Pământului, unul singur din lumea asta mare, izbutește să rămână curat, atunci înseamnă că se poate. În privință noastră, a tuturor celorlalți, nu este vorba despre imperfecțiunea naturii umane, ci despre alegeri. Și despre justificări. Și despre o disperată nevoie de a ne ascunde în spatele unor clișee obosite.