Povestea Colivaresei

Cum se prăpădea cineva, apărea deîndată. Venea nechemată, se furișa în casă și strecurându-se fără s-o simtă nimeni începea să pună totul la cale. Spăla și îmbrăca mortul, îl așeza în coșciug, îi aranja perna, așternutul, îl pregătea de somnul veșnic ca de o călătorie cu wagon lit-ul.
Lumea se pierde cu firea când dă față cu moartea, se calcă pe picioare, jelește, nu știe de ce să se apuce… Adevărul e că cineva care să-și păstreze capul pe umeri nu e de refuzat. Și dealtfel, Colivăreasa nici nu cerea voie, venea de parcă o trăgea ața, venea după miros, ea știe cum ghicea. Aveai impresia că e peste tot, cum își mai amintea careva de-un obicei, de-o datină, de ceva ce trebuia numaidecât făcut pentru odihna veșnică a celui răposat, cum descoperea că altcineva deja i-o luase înainte. Că trecuse pe-acolo Colivăreasa și împlinise porunca.
Crucea și închinatul și le făcea din mers, nu ședea nici la priveghi, n-avea vreme. Coliva, de la care i se trăsese și numele, trebuia amestecată întruna, să nu se prindă de fund. Aș putea să jur că am văzut-o odată scoțând din buzunarul adânc al șorțului o sticluță, un clondir micuț din care a lăsat să cadă în oală, când credea ea că n-o vede nimeni, câteva picături care au umplut bucătăria de-un miros cum n-am mai simțit niciodată de-atunci. De fapt, mint, l-am mai simțit, dar niciodată într-o bucătărie.
De-abia când toate erau gata, și răposatul – de ultimul drum, când preotul își aduna odăjdiile și toți se încolonau în șir indian să-și ia ultimul rămas bun, se îndrepta și ea, cât putea, de șale și se uita mândră la ce înfăptuise. Se uita, nu cu milă, nu cu emoție, nu cu teamă. Se uita cu bucurie, îi străluceau ochii și fața crețișoară i se lumina de o mare mulțumire.
Aproape că uitasem de ea. Făcea parte din galeria de chipuri și închipuiri ale copilăriei. Multe asemenea personaje, despre care aș fi putut să jur că au existat și le-am întâlnit în carne si oase, se dovedise, în discuțiile mele cu cei mai bătrâni, că fuseseră împrumutate puțin din cărțile de povești (și nu numai) pe care le citeam în pofida oricăror avertismente că n-am să înțeleg nimic din ele.
Cu toate că i se puneau în seamă o grămadă de bănuieli, cum trăia singură, și nici nu se cunoștea să mai fi avut pe cineva prin preajmă vreodată – motanul negru, șașiu, cu ochii fosforescenți și coada ca pe mână de groasă, acoperișul lăsat pe-o parte, dar care nu se prăbușea, oricâtă zăpadă s-ar fi troienit pe streașina lui, grădina ca o junglă de buruieni din care o mai vedeai câteodată prin gard cum smulge pentru câte-o fiertură – noi, toți copiii, eram siguri că face vrăji, farmece, că mormăie descântece, că nici de vorbit nu știu dacă am auzit-o vreodată vorbind, altfel decât îngăimat.

Curios, că mie nu mi-a fost teamă de ea niciodată. Dacă mă chema, mă duceam. Îmi strecura în palmă bomboane, ori miez de nucă, sau îmi dădea flori, câte un braț întreg. Flori din acelea care cresc de obicei pe câmp, nu rezistă în vază, îmi împleteam din ele coronițe pe care le lăsam apoi să se usuce, atârnte de un cui la ușa podului.
Dacă o vedeai ieșind din curte în mare grabă, legându-și basmaua din mers, sub bărbie, încovoiată de spate – părea că picioarele îi rămân mereu în urmă, în timp ce trunchiul i se zorește de unul singur undeva – știai că a murit cineva. Sau că e pe cale să moară.
Copiii ceilalți, în schimb, fugeau de ea de mâncau pământul. Asta li se trăgea de-acasă, și părinții lor o ocoleau ori, dacă n-aveau încotro, măcar își scuipau în sân sau își încrucișau degetele ca să nu se lipească de ei deochiul babei – cum stătea aplecată de spate și nu putea să-și îndrepte gâtul, numai ochii și-i ridica până în înaltul frunții, de i se încălecau, și ai ei, ca și ai motanului.
Ai mei nu erau superstițioși. Mama mă trimitea să văd ce face, dacă mai are nevoie de ceva, să-i cumpărăm o pâine, să-i umplem cu apă butoiul din plastic în care cândva fuseseră “olive grecești” (eram mărișoară când am priceput că olive înseamnă măsline și-am avut o mare dezamăgire), că n-avea apă trasă în curte și șontăcăia, vai mama ei, cu o găleată de tablă căreia îi târa fundul de pământ, până ajungea cu ea acasă se golea pe trei sferturi.
La ea în casă mirosea ori a vanilie și scorțișoară, ori a camfor. Când n-avea migrene, cocea prăjituri, din te miri ce, că pe vremea aceea toate erau scumpe la vedere, iar zahărul se dădea pe rație. Dacă o durea capul, își înfășura în jurul lui, turban, un fular stropit cu Frecție Galenica. Cât ar fi fost de cald afară, în cămăruța ei ziceai că e miezul iernei.
Dar coliva, coliva era nemaipomenită. Am rămas cu gustul acela în amintire, câteodată parcă îl simt pe cerul gurii, dar nu când mănânc, nu când beau, mai degrabă când mă trezesc în câte-o dimineață geroasă în dangătul clopotelor de biserică, ba odată mi s-a părut că-l recunosc în mireasma aerului umed rămas în urma unei ploi repezi de vară. Într-o frunză de mușcată strivită între degete, sau în gustul dulce acrișor al florilor de salcâm. Dacă o să spun că mie coliva îmi aduce gustul copilăriei pierdute, îngropate în trecut, în amintire, o să par, firește, nebună.
Deunăzi m-am întâlnit cu Măriuca la o cafea. Întâmplarea a făcut să ne regăsim pe un site dedicat foștilor colegi de școală. La noi în cartier totul a fost dărâmat și reconstruit. Nici bătrâna noastră școală generală n-a supraviețuit sistematizării. Doar nucul din curte a rămas, ocrotit de o lege blândă, să însemne locul pe unde jucam în altă viață “Venea un prinț călare” sau “Peste munți și peste văi”, cu o mână în șold și cu cealaltă încolăcită de mâna făcută toartă a celei mai bune prietene.
Măriuca părea ciudat de îmbătrânită și intimidată de mine, probabil și de insistențele mele să ne vedem, oricum, oricând, ea nu părea să-și mai amintească mare lucru din vremurile acelea, mai dispusă să-mi vorbească despre copiii ei și despre nepoți. Măriuca avea nepoți, deși cu doar câțiva ani mai în vârstă decât mine. Tocmai mă gândeam cum mi-ar fi stat mie bunică, în locul ei, sau dacă nu cumva o fi venit momentul să depun și eu armele, să capitulez în fața anilor din buletin, că Măriuca, uite, nu-și mai face atâtea probleme de riduri, de păr alb, de bărbatul ăla al ei care stă plecat cu lunile la muncă “pe-afară” – eu aș fi înebunit să nu știu unde e, cu cine… vorba cântecului: “Pe ce brațe s-o culca, ce guriță-o săruta”. Măriuca ieșise de tot din problematica asta, ea își socotea anii munciți, își răsucea pe degetele cu unghii tăiate scurt, din carne, verigheta lătăreață și o simțeam cum mă măsoară pe furiș, fără să mă înțeleagă mai bine decât o înțelegeam eu pe ea.
Și-atunci, nu știu cum, o pală de vânt mi-a adus dinspre laboratorul cofetăriei, pe terasa căreia ne beam pretextul întâlnirii, o aromă atât de dureros de cunoscută, încât am simțit un junghi în partea stângă a pieptului. “Dacă ai împlinit 40 și nu te doare nimic dimineața, când cobori din pat, înseamnă că ai murit”. Durere – moarte – colivă – baba Colivăreasă!
-Măriuco, ți-o mai aduci aminte pe Colivăreasă? – mi-a tresărit, fără nicio legătură cu ce vorbisem până atunci, ca și cum nici nu ascultasem.
Femeia a rămas pentru câteva clipe blocată, sigur nu mă mai credea în toate mințile.
-Baba care prevestea toate morțile din cartier, care stătea în căsuța aia dărăpănată din Fundătură, cu acoperișul aplecat pe-o parte exact cum sunt desenate căsuțele vrăjitoarelor în cărțile cu povești pentru copii, care avea motanul ăla negru, cu coada stufoasă și care făcea CEA MAI BUNA COLIVĂ din câte am mâncat vreodată, în viața mea!
-A murit și ea! – a răspuns scurt și sec Măriuca, smulgându-și geanta imitație Louis Vuitton din mușama și întorcându-se pe călcâie, ca la armată.
Dar n-a lăsat-o inima să se ducă așa, fără o vorbă.
-Și-a fiert singură coliva. Au găsit oala pe cuptor, făcută scrum. Pe ea au adunat-o într-un cearceaf, ce mai rămăsese din ea, că unii zic că murise încă din iarnă și din cauza gerului nu s-a simțit nimic, până a dat căldura.
Și-a făcut cruce și s-a îndepărtat.
Și viața asta, ce face din om!