Minciuna are picioare scurte. Adevarul baleteaza pe papainoage.

Orice întâmplare de viață poate fi povestită în tot atâtea feluri, câte personaje au jucat un rol în derularea ei: protagoniști, personaje secundare, chiar martori. Fiecare a văzut, simțit, înțeles un pic altfel povestea. Fiecare și-a însușit o lecție proprie,a tras alte concluzii, a transformat-o într-o alt fel de emoție. Reușim să rămânem în aceeași poveste doar dacă suntem dispuși la compromis.

Putem accepta, la modul altruist, să renunțăm la adevărul propriu, în favoarea unei reinterpretări care să flateze imaginea de grup. Sau putem să trecem acest adevăr în umbră, dacă din perspectiva celorlalți prestația noastră a fost mai bună decât așa  cum am perceput-o noi. Cu toții devenim astfel niște falsificatori inofensivi, “parteneri în crimă”, complici.

Se spune despre noi că suntem “așa şi pe dincolo”. Se aduc argumente, se invocă împrejurările. Ne construim astfel imaginea de sine. Dar este ea, oare, una reală? Alegerile pe care le facem, acțiunile noastre au scopul de a proba sau de a contrazice ceea ce cred ceilalți despre noi. Până la urmă acel adevăr propriu, pe care am acceptat să îl cosmetizam, ajunge să ne bântuie. Acceptarea compromisului se întoarce ca un bumerang împotriva noastră.

Nu spun că dețin adevărul absolut, ori că percepția mea este singura clară și corectă. În mod evident judec lucrurile prin prisma educației primite, a mediului care m-a format, a sensibilității proprii, a capacității mele intelectuale și a putinţei mele de empatie cu cei din jur. Categoric ține de abilitățile mele sociale și afective să accept că fiecare are dreptatea lui. Și, da, orice întâmplare de viață poate fi abordată din unghiuri diferite, înțeleasă pe paliere, romanțată uneori, tocmai pentru a putea fi inclusă într-o biografie colectivă.

 Dar ceea ce contează cu adevărat și ceea ce mă definește este povestea frustă. Este ceea ce știu eu că am trăit şi nu ceea ce îmi spun alții că s-a petrecut. Ceea ce am înțeles eu şi nu ceea ce cred alții că ar fi trebuit să înțeleg. Chiar dacă imaginea lor despre mine este una flatantă, nu ar trebui să renunț la a mă evalua după standardele mele,  iar nu ale lor.

E greu în vremurile astea, când trăim sub presiunea acceptării, nu a noastră, cei reali, ci a imaginii construite cu migală, cu îndârjire, cu disperare. Imaginea e cea importantă, ea trebuie valorizată. Nu ne mai vindem sufletul, ci imaginea, sufletul nu mai prezintă interes pentru nimeni, nu mai reprezintă o monedă de schimb. Mitul faustian este unul perimat.

 Mi se cere să mă accept, să mă iubesc așa cum sunt și să nu mai caut perfecțiunea. Mi se spune că trebuie să trăiesc aici și acum, fără să mai privesc în trecut și fără să am așteptări. Să experimentez starea amorfă măcar câteva zeci de minute pe zi.

 Iar eu simt că trebuie să fac tot posibilul pentru a-mi construi această imagine, singura unanim socialmente acceptată.

 Nu este povestea mea. Nimic din ceea ce trăiesc, din ceea ce experimentez zilnic, nu mă duce în această poveste. Pot face oricâte exerciții de respirație, de mindfulness, de meditație. Ceea ce funcționează cu adevărat rămân exercițiile de sinceritate și lupta interioară permanentă de a nu îmi pierde contactul cu realitatea.

 O realitate pe care, chiar dacă o pun în acord cu toate celelalte, paralele, rămâne singura dimensiune în care mă pot simți liberă cu adevărat.